Despre Hipogrifi.

2011-11-28T12:27:00.000-08:00

Aş vrea să existe un rai, spuneai, un rai în care să nu mai plouă

Ştiu eu că de sus, de unde vin norii, de acolo vine tristeţea şi se lasă pe frunţile oamenilor

În raiul ăsta nici micul dejun al lui Alan n-ar mai fi aşa zgomotos

El n-ar mai fi Alan ci ar fi doar o prelungire a unui Alan mai vechi ce şi-a pierdut roşeaţa obrajilor

Uite, în rai mi-aş putea îndesa camera, ca într-un vagon, ştiind că nimeni nu s-ar supăra

Vor fi oameni amabili ce vor face acelaşi lucru ca şi mine bucuroşi că vor scăpa de ploaie

Îţi promit personajule te voi lua şi pe tine cu mine

Ştiu bine că vântul o să mi te zboare cu meridianele Cu planetele cu bolţile copacilor

Poate că într-o ploaie ne vom întâlni tu şi eu În aproapierea toamnei

Tu vei avea un cap în minus şi eu o pălărie pe care să-mi sprijin braţele, aproape sigur

Că ne-am văzut şi în altă parte

2011-11-20T10:53:00.000-08:00

Te-am văzut, erai odată pe mijlocul trotuarului Îţi căutai ochelarii Eram în tramvai plecam spre casă

Ţi-aş fi spus, iartă-mă, ştiu că nu ţi-am mai scris, obişnuieşti şi acum să pleci de acasă cu brelocul de la mine

A fost o iarnă lungă, Karyn, iarna nu mai izbutesc să te mai simt

E ca şi cum frigul ăsta nenorocit mi-ar amorţi simţurile

Dimineaţa zâmbesc ca un condamnat la moarte Aproape putred Şi totuşi viu Ca şi cum aş aştepta

E ciudat poate şi muştele aşteaptă Ele rareori pleacă fără să se întoarcă

Cred eu că oamenii rămân într-un loc fiindcă le e teamă de ce s-ar întâmpla în absenţa lor

Îmi e atât de dor uneori să mă rogi să-ţi citesc subtitrarea Să-ţi zâmbesc Să te las în aer

Obişnuiam să ascultăm Bowie până venea 41 şi prindeam locurile din spate

la roată se simte greutatea pământului, spuneai tu, acolo trebuie să simţi cât de bătrân trebuie să fie

Mi-aş fi întins coastele până aproape de un mal cald, unde mi-aş fi odihnit oasele

Pe insula asta se află copacul Câţiva copii îl visează şi până la crengi încep să se trezească

Tu te sprijini în mine aşchios şi tulbure, ca un pui de elefant Rătăcit

te-aş smulge din piele, cu tot cu solzi, până ce durerea m-ar leşina

Îl cunosc, domnişoară, vine mereu la magazinul meu Cândva i-am ţinut geaca

Căuta dârz mărunt de pâine şi tot smotocindu-se prin buzunare, a dispărut

Tristeţea dumneavoastră se simte de la pântec trebuie să fiţi o asistentă medicală

Unii copaci cresc de-a lungul caselor Am crezut întotdeauna că aşa am crescut noi doi

Că-n bluzele mele ar fi încăput toţi oamenii pe care cândva i-am văzut tu şi eu la un loc Toate cuvintele

În inventarul ăsta de fluturi au ieşit aproape treizeci, cred că mi-au zburat din cameră

Mi-ai lăsat cândva un bilet Era aproape căzut din cutia poştală

Nesemnat murdărit de nişte tălpi de bocanci Ştiam cât de tare ţi-a tremurat mâna cât l-ai scris

Afară

te-am văzut, erai odată în tramvai, m-ai văzut şi tu, geamul era aburit, ţi-am văzut doar degetele

te-am strigat erau geamurile tu n-ai spus nimic dar eu

2011-11-02T12:57:00.000-07:00

Regatul meu pentru o fereastră închisă pe dinafară

Căci dacă te închid pe dinafară ca pe fobii Eu nu te voi privi în ochi
Dărâm apele ce ţi se tulbură pe pleoapă ca o clădire

Se spunea că dinainte de dezastru ei au văzut ceva limpede, mai limpede decât o navă
Ea s-a mişcat repede, ca un câine, şi s-a ascuns undeva în spatele scaunului

Îţi strigă Adio văzului apoi se aşează cu toţii la masă

N-ai şti niciodată cât de întuneric poate fi întunericul până nu eşti întunericul însuşi
Vei înţelege poate de ce am ales să fug din el, să îmi înşir demonii pe preş, ca pe trene
Din alergătura copacului au zburat câteva păsări altele şi-au făcut cuib în genunchi

Dacă te-ai fi aşezat langă mine am fi părut nişte sume de umeri pe care se plimbă cuvintele
Din fereastra ta ar fi ieşit un soldat pe care l-aş fi închis repede, până să îi iasă picioarele
Nu te-am lăsat să-mi arăţi niciodată cât de întuneric e la tine
Spuneai că dacă ai face-o ai fi nevoit să îţi cauţi un spaţiu mai încăpător şi pentru mine şi pentru el
Căci întunericul ar fi ieşit la iveală ca o cutie a pandorei

2011-05-30T07:25:00.000-07:00

2011-04-09T12:30:00.000-07:00

- şi truman ce.ar fi spus acum?

2011-04-05T11:48:00.000-07:00

ca atunci când m.am dus şi ţi-am aprins o lumânare de ziua ta luasem orice mormânt la întâmplare şi am stat acolo câteva ore nimeni n-a ştiut că mă rog pentru tine şi atunci nimeni n-a ştiut cine murise de fapt importat era că nu mi se mai aprindea bricheta cea galbenă şi dacă-ţi aduci bine aminte în ziua aia leagănele erau neobişnuit de înalte şi în faţa mea nu era aprinsă nicio lumină de bloc m-am întors acasă erau mătuşa şi mama acasă şi se chinuiau să vopsească ouăle roşii nu puteam să-mi scot din minte bătrânica aia de la intrare în cimitir ştii mi-a dat o lumânare încălzită în mâini şi a plecat acasă şi mai târziu ploaia de la episcopie până acasă toţii cunoscuţii ăia strigându-se amestecându-se în maşini să nu prindă grindina mi-am tot imaginat că aşa ai vrut tu să fie să te plouă până la tine acasă

one

2011-03-26T10:38:00.000-07:00

- " Aşa cum tace un bătrân marinar
şi spaimele vechi se joacă într-însul,
închise ca sub gratii tremurătoare, în colivii."

- R.M. Rlk.

2011-03-24T13:24:00.000-07:00

***

acoperişul încă n-a căzut, mamă.
mi-e bine. supravieţuiesc între rilke şi tonele de caiete. adorm pe hârtii deseori. şi mi se face frig în mijlocul nopţii. visez toate ciudăţeniile de care fugeam odată. ştii, îmi povesteai cândva de omul acela care a început să meargă cu spatele ca să-şi aducă aminte. singurul adevăr din ecuaţia asta este că nu există niciodată un copac care să te trezească.

îţi scriu dintr-o cameră îngustă de tot. e atât de întuneric încât nu-mi pot da seama ce culoare au pereţii ei. ştiu doar că pe pereţi se simte doar lumina calculatorului. şi aud doar tastele care-mi trosnesc printre degete.

am început să vorbesc cu Big C. inevitabil, m-a pus să jur că n-o să îţi spun de asta. cred că surzesc şi orbesc simultan, dar el spune că sunt doar un copil încăpăţânat. mi se zbate un singur ochi, stângul. ştiu că tu aveai o explicaţie pentru orice lucru de genul ăsta. poate că încet moare o pasăre, şi mi se zbate cu pleoape cu tot.

- aveam noi un nuc la ţară. şi bunica spunea că dacă există copaci blestemaţi, cu siguranţă aceia sunt nuci. fiindcă sunt păcătoşi. am visat mulţi copii care se urcau în copacul ăla care ni se agăţa de gard, cu crengile. cu timpul, tata le-a tăiat pe toate. deşi bunica spunea că pe ea n-o deranjează. şi-ntr-o zi l-a tăiat un om de peste drum. spunea că o să crească până la cer.

copiii care reuşeau să urce pe spinarea copacului îşi prindeau bine coapsele de măduva lui şi începeau să smulgă nuci verzi din crengile mai împovărate. de acolo, priveau uliţa fantezist, până seara. apoi se dădeau jos şi rămâneau cu verzeala pe degete. n-am văzut zbor de fluture în ochii lor.

dacă mă visez copil, mă visez departe de tine. şi distanţa noastră creşte aşa cum creşte spinarea copacului tăiat. în sus, sus de tot, până se izbeşte de ceva ascuţit.

aici acoperişurile toate seamănă cu nişte palme
de porumbel

- 11 apr. 1997

// a drowning

2011-03-18T11:25:00.001-07:00

- cum se răsuceşte o artă poetică în sine

sau moartea unui fluture fără cap

galopând din gol în gol în aer, fără sens. te-ai lovit însă de pereţii vasului în care te ţineam închisă. tu ai încercat să te zbaţi şi te auzeam uneori. dar nu făceam nimic. te priveam cum stăteai goală, cu trupul inert. şi cum îţi bătea pieptul alert, ca unui soldat. mult timp am crezut că nu eşti acolo decât să mă sâcâi, să îmi distrugi ochii. ai reuşit, într-un final. m-ai zgâriat de multe ori, fiindcă ţi-era teamă c-o să te las să mori acolo, în frig, că n-am să mai înţep cutia aia în fiecare lună. şi chiar dacă ai simţit că rămâi fără aer, nu ai încetat niciodată să crezi c-o să te scot de acolo, ca un pui rătăcit de mamă. te ridicai în picioare şi mă priveai drept în ochi, cum fac animalele nefericite.

într-o dimineaţă nu ai mai fost.

mi-a fost teamă să mai privesc înăuntrul borcanului.

speram c-o să mă inunde un miros de mortăciune şi măcar o să te privesc acolo, zăcând, aşa cum o făceai zilnic.

aş fi vrut să îţi arăt, aşa cum o făceau avioanele pe cer, cum îţi croisei drum prin mine.

se spune că unui copil trist îi este încredinţat un fluture, pe care trebuie să-l păzească. şi oricât de mult i-ar zbura în ureche, nu trebuie să îl plesnească sau să îl închidă într-un borcan. asta, pentru ceilalţi fluturi e o ruşine, iar copilul va rămâne palid pe vecie. foarte puţini puşti apucă să îşi privească fluturele în ochi cât încă le mai bate inima. se spune că atunci ceva le face inima să le sară din piept şi să fugă într-un piept de pasăre.

acum nici măcar nu îmi mai aduc aminte când am făcut asta ultima oară, tu şi eu

-- povestea orbirii.

2011-02-28T11:03:00.000-08:00

-for we are built, trained, conditioned to disappear

ea nu ar fi ştiut niciodată ce s-a întâmplat. s-ar fi culcuşit în patul ei cu păsări călătoare, şi n-ar fi visat nimic. chiar dacă luminiţele oraşului nu au strălucit niciodată prea tare, se ştia că animalul înghite tot în cale. că spulberă fiecare semafor în viteză, cu tălpile ascuţite. niciun cotlon n-a rămas intact după ce animalul l-a privit cu atenţie. unii dintre ei spuneau că odată ce îl priveşti în ochi, vezi un înger. totuşi, coarnele lui păreau să se mărească pe măsură ce îşi înteţea fuga, şi pulpele-i ieşeau în afară, mişcându-şi muşchii ca nişte porumbei. au crezut mult timp că se hrăneşte cu păsări fără aripi, şi că în stomacul lui încep să se zbată fără putere. deseori i se întrezăreau prin piele ciocuri micuţe de pui fără mamă, aşa cum se vede mânzul în uterul iepei.

în dimineaţa lui patru nimic nu se schimbase. nimeni nu văzuse nimic. oameni din est se grăbeau să ajungă în vest şi invers. animalul cândva zbura deasupra tuturor internatelor şi dărâma uneori ţiglele acoperişurilor în viteză. acum îşi rănise ambele aripi şi nu mai putea să se mişte decât cu ghearele. lumea părea să se micşoreze odată cu cerul de amiază, să se închidă în jos şi să se adâncească în pământ.

abia după mult prea mult timp oamenii au început să se ferească de el, aruncându-i cu tot felul de obiecte în chip, de la cuţite la ghivece, chei, sticle de apă. în curând, hipogriful a început să nu se mai ferească şi nimeni nu se mai temea de el. unii oameni treceau nestingheriţi pe lângă el, fără vreun fel de reacţie. unii spuneau deseori, pe la colţuri, că animalul se micşorează şi moare. în curând, a devenit un soi de fantomă a oraşului, care se mişca greoi, ca o pasăre bolnavă, incapabilă să zboare.

orice dispariţie are ceva ciudat în felul în care îşi mişcă trupul.

animalul a dispărut într-o zi de tot. se spune că a vizitat-o înainte. şi că în ochii lui ea a văzut ceva sticlos şi rece. şi nu i-a mai vorbit. în curând, a uitat că i-a vorbit vreodată, aşa cum se uită rugăciunile din copilărie. animalul se spune că ar fi fugit pe geam atunci. şi că în ciocnirea aceea, şi-a distrus ochii.

poate că încă mai rătăceşte, sperând să îi mai vadă ochii. dar ea acum nici măcar nu ştie ce s-a întâmplat.

--

2011-01-03T16:09:00.000-08:00

Joel : Wait.

Clementine : Why?

Joel : I don't know. Just wait .. for a while.

-

2010-12-29T03:31:00.000-08:00

o altă reprezentare grafică a structurilor femurale

sau a.s.h.i.v.a.*

cinste pe ochiul amorţit că se fac ture de pistă în jurul somnului său

în cât timp ajungeţi să vă mâncaţi între voi

o să-ţi arăt cum se rumegă ochiul pe dinăuntru

mai întâi moare unghia şi apoi degetul

nu umbra te ţine pe loc ci genunchiul

se alege libertate adevăr dreptate cunoaştere

se aşterne zăpada pe toate astea

îţi cresc păstăi peste ochi

şo pe tine şo pe sufletul tău

you ll be waiting in vain

logic se aşteaptă trenul nu se fuge de nebun privirea nu trebuie să ţi se mişte înainte ca

femeia să-şi fi mişcat piciorul

singura incertitudine rămâne la bază unde ochiul nu ştie cine pe cine priveşte

--------------------------------------------------------------

am tăiat din ziar ca să-ţi arăt şi ţie ce urât arată ochiul meu acum.

mi s-au rotunjit unghiile, somnul.

mi-a rămas lumina pe sârmă, searbădă, ca o apă spurcată.

m-aş agăţa de toate marginile aerului doar ca să nu mai simt ce ascuţit mi-e trupul

şi totuşi ce frumos se aşează păsările pe spatele meu.

better dead than red -

2010-11-29T08:41:00.000-08:00

- ceva între economic şi decembrist, între tropice.

ce peşte ţi-ascunde pleoapa stângă?

de-ai şti tu câte căprioare am ucis cu braţul tău
câte s-au întors ca somnul pe partea vie altele pe partea moartă
ca pădurea iarna îţi întorci degetele dacă îţi uzi sufletul el se măreşte
cresc bolile dinspre picioare dar nu se spune niciodată că ne trezim pe jumătate
esenţial este să ascundem brazii pe sub ureche turn all your cheeks they will come and kill you
aleargă cerbul până i se întinde stomacul pe iarbă nu stă nimeni cu spatele că marea niciodată nu e mai mare decât un copac nu există o fugă luminoasă decât un far întins pe geană ce ştie creionul tău despre moarte?

căci întâi crapă nasturii
se desfac pantofii tacticos
rămâi în şosete ninge frumos totuşi nu deschizi ochii
nu ştii dacă pădurea e dincolo sau înainte de picior
fiecare copac e o paralizie de geam niciodată nu am ştiut dacă să-i spun sclav sau pantomimă
te dezechilibrezi pentru că aerul se loveşte de tâmple ca un alcool ameţit în sinea lui
ninge pe tine ca pe o maşină căpruie lăsată în faţa blocului în tine omătul rămâne aluniţă şi se îngălbeneşte Iisus se descoperă uneori într-o sticlă de cola într-o iarnă când îţi îngheaţă un deget şi îţi verşi jumătate de aer SUFLÂND e gerunziul sufletului

NICIodată să nu deschizi ochii mai mult decât trebuie, copacii fac umbră când fug

2010-10-24T14:39:00.000-07:00

.la..mulţi ani, pistruiatule.

altfel de ploaie

2010-09-27T09:43:00.000-07:00

Se visează ţigle
rămâidrept ca o fereastră

Noaptea, se adună mâinile la uşă.
Zic, găseşte-mă, mă ascund pe sub pleoape.
Fiecare răsărit de soare se cuprinde cu buricul tău şi cu buricul meu.
Uit uşile deschise, ferestrele deschise.
Dacă plouă, plouă strâmb, tuşit. Prind ploile de toamnă alergând.
Se adună întunericul în mine ca apa în burlane.

Fredonez tâmpenii şi aştept ca şi cum n-aş şti că n-o să mai vină altă toamnă.
Îmi urăsc vena stângă pe zi ce trece.

Fac ceai şi mi se încruntă K-ul.

E ca la jocurile proaste de Darts, în care tu îmi nimereşti mie piciorul şi trebuie să.ţi sărut urechea
- în filmul de aseară, pe care nu l-am mai văzut, ea îl întreabă pe el de planeta jupiter dintre inel şi sferă care este prizonierul cui atunci m-am gândit la noi doi el îi spune ei dacă te-aş lua în braţe care dintre noi ar fi prizonierul? -

cad ţigle de pe casă şi tot am impresia că cineva a comandat ploaie

ceva rusesc

2010-09-19T10:32:00.001-07:00

19s.

// bubuituri în perete. karyn cu coatele pe un balconaş vechi. ţigări. vecin cu un ochi strâmb. zâmbete. scriu pe marginile balconului, unde mănâncă un muncitor. mi-e bine. mă gândesc la colecţii albastre. mi-am desenat o nouă oaie pe perete. arunc prosoape pe geam şi cânt numai the cure. mă gândesc la marţi ca la o duminică de vară. o să ţopăim mult, şi n-o să te caut nicăieri. n-o să vii. ne gândim să ne cumpărăm tricouri. avem timp să ne ţinem de mână? nu mai circulă trenurile. aştept să se termine toate cele patru. scap pahare de lapte. tata spune că m-am schimbat la faţă. zâmbesc cu toate cearcănele. inimile sunt cozi de gâscă. tremur necontrolat noaptea. mi-am ars caietul cu copaci. mi-e greu să-mi dau seama de ce mi-e mai frică. cum să-ţi explic că nu se poate altfel?

privighetoarea şi trandafirul?
marius manole seamănă cu tine, iar eu mi-am pierdut ciocolata în timp ce mă holbam la afiş. singura mea reacţie a fost să mă uit în stânga, dreapta, înainte şi înapoi. în sus nu m-am uitat.

se vorbea astăzi despre un copac cu frunze roşii. inevitabil, m-am gândit la bărcuţele roşii pe care le-am găsit în coşul de gunoi.

strănut şi răguşesc. te aştept să trec prin mine ca o boală de vară. sunt nervoasă şi fericită, ca şi cum aş fi mâncat numai zahăr.

în oglinzile din magazine oamenii sunt bucle.

nu pot să termin cartea. încep altele, şi recitesc Maitreyi. e a doua oară săptămâna asta.
nu ştiu ce se întâmplă. dar ameţesc.

visez acelaşi scenariu prost de ceartă dintre noi tu dai vina pe timp eu te şterg la ochi tu pleci eu tac te întorci mereu după altă cămaşă şi apoi îmi ceri cheia eu îmi aprind o ţigară te las să aştepţi vrei să mă pocneşti se simte îţi tremură mâna dreaptă ca o portieră de maşină toate uşile sunt deschise şi intră vântul din toate balcoanele e alb peste tot mă scandalizez doar când mă atingi şi vreau să te sărut mai tare ca niciodată dar te las să pleci
îţi retez mâinile şi-ţi îngân ceva rusesc

se face iarăşi întuneric.

2010-09-11T16:04:00.000-07:00

căci un suflet nu poate să atârne mai mult de un bec când se termină se termină şi fără să plouă // de-aş fi maşină n-aş mai alerga niciodată atâţia kilometri pentru un cioc de pasăre .

20000 de leghe sub nori.

2010-08-12T16:52:00.000-07:00

ultimul accident aviatic s-a petrecut în dreptul genunchilor
tu erai afară de mult aveai un hanorac pe tine fumai şi-mi numărai stelele de pe partea stângă
eram departe de ferestre mi le zidisem sub sân ca pe nişte clădiri de marmură
nu vedeam decât prin tine ca printr-o lentilă veche zgâriată şi mi-era dor să macin fluturi pe podea când e frig se adună sub piele şi urlă cu spatele
tu ţi-ai eliberat braţul de al meu - ca un fum de ţigară care se disipă în aer.
atunci am izbit toate acoperişurile albe de casă. pe rând. ca pe nişte vertebre.
mă gândeam la maşini atunci. la maşinuţe buşitoare.
le făceam să zboare, ştii.

.
nu ştiu dacă pentru mine ai văzut lumină sau nu,
sau dacă după accident mai pot să-ţi văd ochii.
la spital am să le cer o oglindă şi-un zâmbet de-al tău
toate aşternuturile de spital albesc aşteptând oameni calzi.
Dumnezeu nu respiră nici în faţă nici în spate. singura cale e acoperişul.
dorul e mai rău decât un ţipăt de mamă sau un ciob spart nasture pe piele
dar eu aştept pe capotă
numărând stele de umăr drept
e tot ce mi-a mai rămas din aVion .

singurul lucru care mă face să zâmbesc e că mai sunt alţi aviatori, ca mine, care îşi mai ridică încă sufletul în aer. să zboare ca balonaşele de săpun. nu e nimic mai frumos decât să asculţi beatles 20000 de leghe sub nori.

trebuia să mă înveţi să fac avioane de hârtie. să mă înveţi cum să nu mă mai înţep în colţuri.

cu un singur ochi

2010-06-29T00:55:00.000-07:00

Fairfarren, Alice.

aici plecăm şi ne întoarcem de la gâtul lung la gâtul lung

nu te poţi concepe ca nefiind

tot ce înoţi îţi rămâne pe talpă cum păşeşti pe înotul tău

zile trase de la rădăcină întârziate cu o secundă

dorm mai mult ca să nu-mi mai aud

oasele trosnind a zăpadă, a tine

oamenii nu mai taie lemne

se mulţumesc cu un gât în minus

căldură se face numai cu mâna altcuiva

tu te-ai rostogolit în mine ca într-o mare învolburată, plină cu peşti

eu nu mai trec prin vertebrele tale cu viteza unui asteroid privitor

ci doar mă-nclin verde înainte şi înapoi

strivesc maşinile cu irisul meu strivesc toate obiectele zburătoare aviatorule

am să-ţi trimit o hartă şi pe spatele ei am să desenez un copac

şi-am să-ţi zic

uite până aici durează sufletul meu

două păsări se distanţează mărunt până ajung să nu se mai vadă

decât scheletele lor înghiţite de sârmă

fiecare distanţă e o oglindă
şi fiecare oglindă e o gaură

cu un singur ochi.

scenariu post vertebral

2010-06-11T11:51:00.000-07:00

unii dintre noi au fugit mai rău tu ai alergat după un autobuz
acum nu ştiu dacă îi mai dă sângele copacului nostru aici apa e caldă uneori găsesc oameni îmbrăcaţi în roşu artere dese vene doi oameni singuri unul îşi flutură părul altul chinuie o saltea amândoi s-au iubit odată el era la liceu penultimul din clasă ea era mai mică cu două zile odată s-au chinuit trei zile să-şi dea jos nisipul de pe picioare el îi aducea copaci în fiecare dimineaţă şi-i lipea pe frigider ea s-a angajat acum dar încă mai presează mere în caiete de biologie el îi scrie tot ce vede tot ce aude de la şantier când era ziua lor el rupea butoanele de la telecomandă aveau un singur polaroid cu ei doi care ştergeau un cornet de îngheţată când vorbeşte de ea i se înverzesc ochii lui şi i se sting genunchii ea s-a mutat la mare pentru că marea era a lor se chinuie acum chiria e mare ea nu ştie să facă nimic numără oamenii care intră şi pleacă din mare ca nişte musafiri pe stânci se aşează câteodată câte o bătrână cu ochi mici numele oraşului mereu se schimbă ca să meargă la muncă el ia autobuzul de lângă chioşcul de ziare albastru şi traversează fix trei străzi în fiecare dimineaţă ea îl visează cu două căni de cafea în mână cu cicatricea de pe mână frigându-se la degete aşteptând mereu aşteptând ceva ea se depărta ca maşinile în mers cu vertebrele desfăcute la spate alergând în spatele ferestrelor când nu pare duminică îi e dor

face baloane până adoarme şi se trezeşte vorbind alergând cu el spărgând valurile mării
urlând strângându-l de timp
de încheietură

un fel de n-am să mă chem înapoi

2010-06-08T12:29:00.000-07:00

Am fugit să găsesc o depărtare mai adevărată. (I.v.)

2010-05-11T11:09:00.000-07:00

Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu.

Nu îmi lua şi asta, te rog..

Şi Apollo Avea O Gâscă.

2010-05-08T15:16:00.000-07:00

Dar ştii că am rău de înălţime Hai să nu vorbim despre asta Tu ştiai Câteodată îmi lipseşti Şi ce dacă nu ştii la fizică? În scrisoare spuneai A doua zi ai făcut plăcintă Mi-ai zis am să te iau pe sus dacă nu vii cu mine la Braşov Tu dormi cu pijamale? Doamne, câte furnici Stai puţin că mă strigă cineva Unde ne aşezăm? Nu, eu merg mereu cu bilet Am examen mâine Ştii, nu trebuie să-ţi faci griji găsim noi o casă Tatălui meu i se zicea Gore Când s-a născut aripa dreaptă? Ţi-au apărut pistrui Umbra ta e o cămilă Pot să mă aşez pe maşina vecinului tău? Azi mă tunzi Am văzut o pasăre Ce ştii tu despre aragazul meu? Eşti murdară de cerneală Mai vrei orez? Vreau să-l cheme Ianuarie Nu contează zilele de naştere Am uitat să-ţi dau mărţişor? Într-o zi n-am să mai ştiu cine eşti Stai că am uitat cheile pe geamTu vrei să ne certăm? Asta nu e maşina mea Iei tu ţigările?Ţi-a crescut părul, pitico Eram noi şi eram goi La praga plouă de trei zile Ce zici ne întrecem până la Universitate? Ştiu eu un acordeonist Spune-mi cum te cheamă Tu ai rupt perdeaua? Te ningea aiurea şi spuneai Nu Nu Nu eu stau aici până vine 385.ul Say im a bird S-au terminat cutiile de lapte Te duci la ţară? Ai luat aerul de coadă, amice Roşu şi eu deşi nu-mi place vinul O să fugim cu maşina tatei Ia-ţi fularul că ninge Ce cod poştal ai? M-a rugat aia mică să rămână aici peste noapte Ţi-am cumpărat ceva frumos deşi ştiu că ţie nu-ţi place ce-mi place mie Hai, ajută-mă să mut mobila Tu chiar vrei să ne certăm? Nu mai râde Ai mustăţi de la lapte Pentru că nu sunt aviator Aveam o castană de la tine Ţi-am ars cămaaaşa Sunt în Ikea Nu, mă întorc repede Caută repede un plici să omorâm musca Ştiu cum arată dar nu ştiu cine e Uite: ăsta sunt eu Stai să nu te curentezi Câteodată se fac purici pe ecran dacă îl plesneşti nu o să se schimbe nimic Câteodată îmi lipseşti Tu ştiai Hai să nu vorbim despre asta Ştii că am rău de înălţime(a).

Where bluebirds fly sau cum aţipeşte o aripă pe frigider

2010-05-01T16:12:00.000-07:00

.mi.e aşa somn şi tu eşti aşa departe. nu-ţi face griji, somnul tău o să-l uite pe al meu cum se schimbă ramurile între ele când nu-s atente jur că zimţii periei mele de păr nu însumează toţi caii pe care i-am ucis împreună toate dimineţile în care ne trezeau radiorile vecinilor şi mai ascultai tu câteodată prognoza meteo adormind cu capul pe frigider îţi spuneam aiurea că ar trebui să îţi arăt odată zidul meu şi că acolo ţi-am desenat o vioară şi tu uitaseşi să cânţi la vioară erai aşa uituc uitaseşi cum îmi miroase părul şi cum se aude marea din perna mea şi spuneai că-i o anomalie să furi din somnul mării şi că i se face frig dacă o dezgoleşti îţi rămânea nisip mereu în ureche şi râdeam şi fugeai în fiecare seară şi te găseam dormind pe frigider şi te strigam şi mereu te făceai că dormi şi eu te ignoram te ignoram te ignoram n-o să se mai facă dimineaţă de data asta serios se va face dimineaţă altădată când n-o să mai bocăne vecinul de la patru în perete am încercat de-atâtea ori să descifrez ce spune ţi-am cântat în ţeavă odată ştii şi am crezut că omul ăsta urlă numele unei femei şi că femeia aia nu poartă şosete niciodată sună-mă întreabă-mă ce mai fac întreabă-mă dacă mai dorm pe partea cu luna spune-mi ce-ţi mai face bicicleta dacă mai sunt pe caietul tău verde pe care scrii toate filmele pe care le-ai văzut cu mine spune-mi ce-ţi fac jaluzelele dacă mai visezi cozi de peşte dar mi-e aşa somn mi-e aşa frică eu n-am să adorm

eu am să-mi sucesc somnul şi-am să dorm întors şi-am să înghit toate spasmele mării dinspre pernă înspre ureche

fără ca vreun minut să te aud spunând

da, josephine, am să mă tund

Pour les oiseaux.

2010-04-10T14:35:00.000-07:00

Să-ţi priveşti umărul în ochi, să-l vezi albastru.

.. Seara, să mâncăm morcovi şi să ne bată vântul în balconul acela vechi, şi din scoici să se audă toate maşinile care ne-au trecut vreodată prin faţa ochilor. Privirile noastre sunt închise mereu în alte pleoape, sufletul meu se scurge printre toate coastele tale. Ne urmărim umbrele îndepărtându-se una de cealaltă, ca două suflete, ce mici ni se fac pupilele şi ce somnoros adormim unul în timpul celuilalt.

Ochii mei ţi-au văzut ţie toate cravatele.

Tălpile noastre au călcat una pe cealaltă, am avut o roată, un ceas-roată, pe care l-am legat de-o sfoară şi am tras de sfoara aceea din când în când, să îl trezim din somn. Aşa tare ţi se făcea dor de casă, încât o desenai pe frigiderul acela, şi scriai cu creionul meu dermatograf pe pereţi. Toate păsările desenate de mine erau nişte acoperişuri de casă şi tu-mi spuneai că e crud din partea mea că nu le desenez nişte hornuri-coloană vertebrală, să se sprijine şi să-i sufle cuvinte frumoase norului de deasupra. Pe pasărea roşcovană o chema Oiseau. Şi trăia deasupra saltelei. Deseori, o acopeream cu perna, ca să se sufoce. Cânta aşa ciudat. Dormeai pe partea stângă şi-ţi încrucişai degetele în somn, să-ţi piară coşmarul. Pe spatele meu scriai mereu ora la care răsare soarele. Le ţineai morală pereţilor, şi le spuneai duşmani, pentru că tu erai claustrofob. Tu auzeai cai şi eu desenasem o cale ferată, între canapea şi noptieră. era aşa strâmbă. Trebuia să o sari mereu, şi ţi se părea stupid, mai ales că le dădeam nume tuturor trenurilor care treceau zilnic acolo, şi se opreau în perete, îl umpleau de cenuşă şi fiare. Ce rost avea să îl laşi să trăiască, ştiind că va muri mereu în acelaşi loc? Vedeai toţi călătorii aceia, grăbiţi, adormiţi, populând vagoanele, murind, pe rând, în fiecare zi, aceiaşi, murind altfel.

Acum nu-mi ating umerii decât pe jumătate. Mâinile mele te-au văzut plecând, aşa cum au văzut răsăritul, aşa cum au văzut uşile trântite, cum au simţit marginile goale de pat.

The Rabbit- Worming-Storming.

2010-04-01T09:29:00.000-07:00

Astăzi, coroana ţi s-a mişcat, prinţule,
şi ţi-am furat o pietricică, cât te rugai la asteroidul acela.

Când m-am întâlnit cu iepurele cel mare, el îşi aranja cravata tacticos. Era una din zilele alea striate pe o parte şi pe cealaltă, ca un tapet şerpuit până în tavan. Haideţi, domnule iepure, nu-i aşa că-mi spuneţi şi mie ce căutaţi în copac? Cum adică ce caut aici, domnişoară, tu nu vezi că-mi scutur cravata? Cravatele verzi sunt pline de omizi din acelea oribile. Trebuie să stau să le scutur tot timpul! Culmea ar fi să mă trezesc cu vreo termită! De ce nu vă daţi jos de acolo, domnule iepure? Omnişor, omnişoară, sunt necăsătorit şi nu am de gând să mă dau jos de aici! Toate omizile mâncăcioase sunt acolo jos, gata să-mi prindă cravata şi gâtul. Am alergat până la copacul ăsta şi stau de două mii cincisuteşaizecişiunu de minute. Din spate, dacă te uiţi atent, vezi un leagăn. Acolo se mai aşează din când în când o fetiţă ca tine, care trage după ea un cearşaf trandafiriu. Domnişoară, aţi citit Micul Prinţ? Dacă da, să ştiţi că dânsa îl citeşte în fiecare zi, dar nu ştiu cum, îl citeşte pe dos. De fiecare dată îmi sare în cap elefantul întors cu stomacul pe faţă, cu colţişorii aceia care îi înghesuie trompa. Şarpele Boa seamănă cu un toiag, dintre acelea cum mai vedeam în cărţile de colorat. Elefantul se maimuţăreşte de-a lungul toiagului, ca de o creangă de tei, cu ochii aţinţiţi la lăbuţe. De atunci, văd totul pe dos, domnişoară.

Când văd o piatră, mi-e teamă să nu prindă înotătoare şi să se strecoare vreun peşte prin urechile aerului. Ori vreo termită, desigur. Fetiţa aceasta ţine un cearşaf cu picioarele şi se sprijină de două perechi de ceasuri, care-i funcţionează prin spatele ochilor. Dacă aţi fi purtat cercei, v-aş fi arătat şi câte degete v-am înghiţit în timp ce vorbeaţi. O iau razna, domnişoară. Dacă-l prind pe netrebnicul ăla mic, prinţişorul, privit din faţă, chelios şi cu un dinte lipsă, îi sfărâm oasele. Pe coperta dumneaei apărea fără picioare, îi coloraseră numai capul. Dacă mai staţi.. două minute. Exact două. Şi vă urcaţi în copac, având grijă să vă scuturaţi de termite, vi-o arăt pe domnişoara. Să nu vă sperie urechile ei iepuroase, e logodnica mea. De când i-au mâncat termitele rochiţa, nu mă mai pot atinge de ea.

aKadele şi scrisori.

2010-03-28T06:06:00.000-07:00

Duminică, 14 august 1991.

Dragă..
Nu.. Scumpă claviculă ..
Ah. Stimabilă..
Dragăumărstângador,

M-am hotărât să-ţi scriu o scrisoare. Nu fac asta atât de des, dar m-am pomenit cu veioza lipită de picioare. M-am uitat aşa mult la ea. Are nişte gândăcei pe ea, le-am văzut baza aripilor. Nu se mişcă şi nici n-ar putea să se urce pe mine. Cred că au orbit. Ţi-ai privit vreodată umbra în tavan? Eu n-am lumină în cameră, dar încerc mereu să mă privesc în ochi. Nu văd decât o emisferă mare-de-tot, care se clatină, încadrată de nişte degete. Mi-am zis că aşa arată toţi oamenii de fapt. Oglinzile sunt nişte creioane colorate. Dacă ne-ar arăta aşa cum suntem noi, de fapt, adică nişte umbre, nu le-ar cumpăra nimeni niciodată. De altfel, în dedesubtul pielii noastre, nu se află carne. Carnea nu e a noastră. Ea clipeşte din spatele nostru, am impresia că trăiesc la câţiva centimetri de trupul meu, nu ştiu exact câţi, dar pornesc din râul tălpii şi mă depărtez până înspre buze. Mă suprapun atât de bine cu trupul meu, încât nimeni n-ar băga de seamă că suntem doi. Seara, trebuie să intrăm în casă. Atunci se văd diferenţele. M-am privit odată într-un garaj şi şi şi m-am speriat şi s-a speriat şi el. Ne-am întors amândoi cu spatele şi ne-am arcuit venele una pe cealaltă, lovindu-ne aripile. Acum îţi scriu chinuit, mi se pune în faţă ca un animal flămând şi îmi ia toată lumina. Vei observa că unele cuvintele sunt lăbărţate..ori tăiate. Mi-e frică să mă uit. Cred că propoziţiile mele sunt deja tăiate. Pe măsură ce scriu, mă urmăreşte o dungă groasă, ca de pix curgând, care-mi acoperă cuvintele. Rămân câteva căciuliţe şi pe spatele paginii, în dosul ei alb, rămân urme ale lor. Au fost cândva născute. Au ieşit din alt trup, au urmărit linii de piele. Dacă există pentru fiecare cuvânt o umbră, aceea nu se suprapune cu ea, ci se află în spatele ei perfect întors la 11 grade, pe pagina următoare. Impregnări negricioase de sărut albastru. Noi nu suntem altceva decât nişte cuvinte negricioase, nişte animale burtoase care se-ntind pe nişte pagini şi tânjesc după atingeri. Am hotărât să-mi cumpăr multe perne cu sistem embrassing. Când îmbrăţişezi calorifere. Când îmbrăţişezi umerii copacilor. Când dansezi cu perdele. Vreau să visez mult, şi mi-am pus o găleată în faţa patului, ca să nu cumva să fugă şi să se întindă pe podea. În mijlocul unui vis, vreau să te sun şi să îţi spun toate numerele care-mi trec prin minte. Am hotărât să-ţi cumpăr zambile în fiecare dimineaţă şi să ţi le las pe balcon, când te duci să fumezi să le găseşti deja ofilite, obosite, întinse pe marginile pe care-ţi ţii tu coatele mereu. Am început să clipesc cu un ochi şi un coleg de serviciu mi-a spus că în ochiul meu se află un ochi mai mic şi un măr mai mare decât el. M-a întrebat dacă visez mere ori dacă am mâncat unul şi nu mi-a priit. N-am ştiut ce să-i răspund. Vreau să-mi desenez elefanţi pe marginea mea preferată de pat. Pe cealaltă, am să desenez o baltă şi-am să desenez broaşte râioase. Aşa le-am explicat copiilor de la etajul 2 de ce mi se umflă mereu parchetul, după ce mă întorc pe partea cealaltă. Mă joc de-a v-aţi ascunselea cu mobila mea şi o găsesc mereu în baie. Alteori, deschid frigiderul şi-mi găsesc câte-un deget aruncat prin partea cu brânzeturile. Mi-e dor de tine şi mă întreb dacă ai avut răbdare să citeşti până aici. Nu am ştiut niciodată să scriu o scrisoare. Mama mea era curajoasă şi îi trimitea mereu tatei, care mergea mereu la război, venea mereu cu o cască pe cap şi în scrisorile lui mereu se ascundea de după un copac şi auzea mulţi copii care strigau după mâncare. Am iubit atâtea lucruri, l-am iubit şi pe Dumnezeu.

Şi..

În continuare, am decis să culeg fiecare cuvânt care se aude la radio şi să-l modific aşa de rău încât nimeni să nu-l mai recunoască. Poate să devină însuşi copacul acela ciufulit din curtea şcolii, ori coada unui vrej de fasole. Am să-l prelungesc atât de tare, cu vocalele scoase în exterior, chinuit în cochilia lui. O să-şi întindă atât de nervos mânuţele să răzbată printre pereţi, ca o apă tulbure. Toată arta asta o să se scurgă în alte canale. Canalele lui Proust erau cele mai şmechere. Ele răsăreau printre firicelele de iarbă dinspre gene, înapoia pleoapelor, şerpuindu-se ca durerea de-a lungul şirei spinării. Se-ntindeau mereu sub piele, lipite de piele, fără capăt, gudurându-se ca nişte fire de păr de-a lungul unei aluniţe. Am să fac, aşadar, un canal prin care să se scurgă toate cuvintele astea. O să fie umbra mea cea de-a treia, după coama calului de mare şi talpa pescăruşului.

Am vrut să te fac umbra mea de-a patra, dar mi-am adus aminte că.. ţie nu-ţi plac numerele pare şi că.. niciun număr par n-a ştiut vreodată să zboare.

A ta. Cu-un-nume-care-începe-cu-Luni.

Cele trei degete ale dinozaurului sau demitizarea dimineţilor.

2010-03-26T12:48:00.000-07:00

Soldatul

mi-ai spus trebuie să te legeni pe partea dreaptă, apoi pe stânga, să tragi tare de mâna mea, să nu cumva să-mi dai drumul, să-ţi lungeşti braţul ca şi cum ai măsura pământul cu palmele să-ţi strângi picioarele de lemn ca ale soldăţelului de plumb vântul o să-ţi fluture paltonul.

Mica Sirenă

[o să-ţi desenez cel mai frumos zâmbet pe care-l ştiu eu mie mi-au zâmbit atâţia oameni unul cu pălărie neagră, care stătea la coadă în faţa mea la pâine, o femeie care purta două perechi de mănuşi era aşa friguroasă azi mi-au zâmbit o grămadă de oameni îmi amintesc semilunele lor cuvintele lor stingându-se în cuvintele mele ochii lor spuneau atât de multe atâtea nimicuri atâtea vase atâtea draperii atâţia oameni oglinzi mă uitam la ei şi-mi aminteam de vocea subţire care-mi spunea Mica Sirenă. toate punctele se frângeau în irişi toţi irişii toate cărucioarele pe care le ducea irisul meu prin canalele minţilor printre feliile de carne toate rădăcinile lor toate deducţiile lor toate imaginile lor zâmbetele nu fac altceva decât să strălucească într-un nimic să plutească deasupra unei ape nişte dimineţi însorite mincinoase punct. ]

Dimineaţa e un peşte

mi-am distrus degetele, pe rând. n-a mai rămas nimic din ele.
mă trezesc dimineaţa, cu urme de roşeaţă pe mâini. prin pereţi trec trenuri care nu-s ale mele. a fost odată un om rău, rău de tot, care le stingea lumina mamelor care coseau. râdea de ele şi le închidea în cămăruţe înguste. dimineaţa, se trezeau buimăcite de lumina perdelelor şi orbeau. dimineţile sunt peşti cu cozi rotunde, dintre aceia care se răsucesc de mânie în jurul înotătoarelor şi fac spumă multă.

Cele trei degete ale dinozaurului

dacă mi-ar spune uite îţi dau aici trei degete schimbă totul cu ele scrie cuvinte frumoase stinge întrerupătoare bea-ţi laptele dimineaţa strânge-ţi perdelele iubeşte umeri ascultă biciuieşte-te cântă la chitară fă prăjituri noduri duble la şireturi cumpără-ţi cămăşi cu ele îmbrăţişează-ţi vecinii învaţă-ţi coastele să curgă artiştii visează noaptea degetul cu care cântă la pian ziua şi pe care-l mânjesc pereţii de pământ noaptea.

...

Cu aripile răsucite.

2010-03-12T12:33:00.000-08:00

câte suflete pot încăpea în unul singur?

vom sta vom desena case cu hornul pe partea stângă ne vom legăna pe jumătăţi de pat vom uita să stingem televizoarele noaptea n-o să se facă niciodată cu adevărat dimineaţă ne vom repeta infinitele regularităţi absurdităţi intenţionate deprinderi lingvistice toate cuvintele de pe buzele tuturor răsărind din aceleaşi buze mereu aceleaşi se rostesc şoptit ca un noapte bună toate cuvintele astea care sună ascendent ca şi cum s-ar grăbi unul pe celălalt, s-ar împinge de la spate dinspre cerul gurii o desfătare a sunetului lăuntrică şi rece să se răcească toate sunetele pe limba noastră să se facă reci imuabile să ne iubim cu jumătăţile de calorifer. maşinilor care merg fără motor mâinilor care se iubesc cu umerii şi nu cu pulpele tuturor pupilelor pescăruş le voi desena pe toate zgâriate pe faţă zgâriate de un pix albastru cu umbră stinsă pătrăţel pe caiet ce sfioase sunt vârfurile de creion se-nchid în sine pe măsură ce se privesc pe foi, ca într-o oglindă masivă care respiră deasupra lor lăuză când respiri respiri cu totul cum respiră frunzele îţi respiră aşternutul de nucă coastele ţi se gâdilă ca nişte arcordeoane când iubeşti iubeşti o singură dată am întrebat odată pe cineva ce dumnezeu înseamnă să iubeşti stăteam rezemată de o tăblie de pat cu o carte de marquez în mână iubirea mi s-a zis e o izbitură puternică.

când închizi ochii, vezi maşini albastre, semafoare, constelaţii dacă ai şti că în timpul orelor îţi desenez constelaţiile de pe gât pe spatele manualelor în spatele culoarul meu disperat pe care aleargă toţi şi se amestecă cu gurile cu mâinile cu sacourile rămân suspendaţi în graba asta cu care se sărută fără să se uite la nimic altceva decât la gurile lor la sufletele lor roşii dacă ţi-aş spune că şi ele roşesc cum roşesc nucile ai râde. când închid ochii, nu văd altceva decât un pescăruş cu aripa răsucită.

spune-mi ce vezi când închizi ochii. prima oară şi prima oară fără să trişezi fără să te gândeşti fără să creezi modele fără să asemeni fără să compari dacă e un hipogrif salută-l din partea mea dacă ştii cum arată să nu-l confunzi cu un cal caii sunt de mare de acum înainte căluţi de mare cu cozi răsucite.

pixul meu va merge întrerupt, mai întrerupt decât o pană de trabant pixul meu va lăsa dâre pe marginile tâmplelor dâre colorate, zebrate, pe care vor trece oamenii ăştia toţi cu sacoşi în mână ţinându-se de mână alergând să prindă un bilet un trandafir un cuvânt un rămas-bun colecţionez priviri ţi-am mai zis dar de data asta sunt întunecate ca nişte scoici închise ochi închişi porturi maritime. voi sta în port şi te voi aştepta în fiecare dimineaţă. între orele 4 şi 7. voi avea o trăistuţă în dungi. albastre. albe. şi roşii. un păr ciufulit. nu mă uit niciodată în faţă mi-e teamă de mare eu doar o aud o aud tot timpul e o boală de-a mea. te aştept mă aşez turceşte pe asfalt te aştept. pescăruşule. ceasurile mi se urcă pe spate. scutură-te de cenuşă şi cântă-mi.

Clapele de pian.

2010-03-09T11:32:00.000-08:00

arta poetică în treişpe ferestre

Doamne, câtă sete îmi e.
Mâinile mele miros a poezie.
Mă chinui să curăţ ecranul telefonului.
Mă ninge pe jumătate de trup.

Mi-aş fi dorit să fiu stângaci, să iubesc stângaci, să lovesc cu stânga, să sângerez cu stânga. Sunt degetul stâng al mâinii unui elefant. Când îmi place ce scriu, mă simt ca un cal verde citesc şi mă gudur toată în adâncuri mi se gâdilă venele capilare între ele le simt ca pe nişte trestii când mi-e sete mi se pare că stomacul meu vorbeşte în pakistaneză cu cerul gurii ca şi cum ar aştepta să se lumineze vreun bec ca şi cum ar striga ferestrelor puţină milă un animal asfixiat de propriile lui degete sângerânde Mi-e frică să număr câţi copaci mor zilnic în mine îi simt stingându-se pe rând în mine ca nişte ciocniri de pahar spărgându-se Mă întreb dacă sângele lor se amestecă cu sângele meu dacă în vârful degetului meu se află vreun ochi sau vreo lentilă-zigurat pe care s-o răsucesc printre unghii ca pe nişte litere De pildă i-aş putea strivi o geană cu fiecare cuvânt ar fi o boală fiecare literă o aud răsucindu-se sfoară în jurul pupilei mele aşa cum aleargă somnoroasă spre degetele mele ca să prindă viaţă să se înalţe luminoasă pe foile caietului o pot auzi întingându-se izbăvită în marginile pixului ca şi cum nu ar ieşi din afara lui , Ci ar fi o prelungire a pixului, neuronii mei sunt Neuronii pixului meu ori se răsucesc şi ei între ei ca nişte boli de piele ca nişte scări rulante în celălalt intrând expirând viaţă pe nările înjumătăţite de cameră. Cutia mea craniană e o maşinărie de tuns iarba cu gura întoarsă coloană gâtul meu e o vioară şi cuvântul buzei de jos poartă numele de Benjamin, cu sâni rotunzi, încadraţi de o lumină slabă.

Mă ninge pe jumătate de trup şi încetez să mai deschid ochii îţi simt umbra legănându-se pe scaun deasupra scaunului pe pereţi se stinge se întinde moare.
Îmi place să cred că poemul meu a fost o vrabie.

Intertextualitatea somnului.

2010-03-03T04:12:00.000-08:00

"Atunci când îmi place cineva aşa mult, nu îi dezvălui niciodată numele. E ca şi cum aş renunţa la o parte din fiinţa lui. Am ajuns să-mi placă tainele. Ăsta pare să fie singurul lucru care face ca viaţa modernă să fie misterioasă şi minunată pentru noi. Cel mai banal lucru devine încântător, dacă nu facem altceva decât să-l ascundem. De câte ori plec din oraş, nu spun niciodată unde mă duc. Dacă aş face-o, aş pierde toată bucuria. Este un obicei prostesc, aş spune eu, dar cumva pare să aducă mult romantism în viaţa cuiva. Probabil că din cauza asta mă consideri un prostănac, nu-i aşa?"

Wilde, Portretul lui Dorian Gray

Jazz suite no.11

2010-03-01T15:22:00.000-08:00

PRIVEŞTE-MĂ CUM Mă fac Verde

n-ai putea să mă convingi că eu nu sunt o portocală
marginile mele separă aerul de poezie
rareori mi se face somn tapetez palme după palme cuvinte după cuvinte unul peste altul
când dorm, dorm cu adâncurile de ieri, cu cele de alaltăieri, şi cu cele de elefant.
dacă mă întrebi cu ce trăiesc cuvintele, îţi spun că se hrănesc cu câte-un umăr de-al meu
am exact 443, le-am numărat în gând, ca pe scările spitalelor
bucăţile de faianţă, unele albe, altele roşii, unele roşii, altele albe, poezia asta e ca un tren
aş putea să scriu cel mai lung vers pe care l-a scris cineva vreodată şi acela să fie un zâmbet cafeniu de femeie îndrăgostită o mulatră care-şi suflă nasul ar putea să fie un soare de primăvară unul care să se uite la fustele norilor şi să fie pocnit de câte-o clapă de pian trezeşte-te
trezeşte-te te rog şi citeşte-mi alice in wonderland cu radioul aprins să pâlpăie toate luminile din casă ca nişte faruri-ochi de port marinăresc voi inversa cuvintele voi inversa toate cuvintele inventate vreodată voi inversa gurile aerului şi filmele se vor vedea de pe acoperişul mascat al unei cafenele plouate se simte fierbinţeala aia de vară cum se ridică sufletele în aer ca nişte dansatoare ne vom găsi pe-un acoperiş albastru de bloc cu multe antene parabolice toate casele se vor freca la ochi somnoroase ca nişte copii lăsaţi să se uite la televizor adorm toate în braţele noastre în colţuri deasupra noastră în dedesubturile noastre în noi adorm mereu se sting alte lumini se văd doar luminate buzele noastre de o frântură de bec semi-ars ne zâmbim cum îşi zâmbesc ochiurile de apă şi pavilioanele de vioară te amestec printre coaste claviculele ţi se înfăşoară ca nişte corzi în pieptul meu un cântec de primăvară frumos şi uşor priveşte-mă cum

Lungmetraj de sărut.

2010-02-28T14:21:00.000-08:00

*mic dicţionar de sacadare de imagini şi nu de imagini sacadate*
trebuie să reiei tot drumul de la început reluare backwards flying backwards ca o pasăre ruptă doamne cât mi-aş dori o aripă un lungmetraj de sărut povestit în şaptişpe acte orizontal mascate de un paravan iluzoriu pe care să-l ronţăie şobolanii bară punct promit că n-am să citesc niciun cuvânt ultimele mele propoziţii le voi scrie cu ochii închişi alienarea personajului feminin din basmele polaroid voi scrie despre moartea retinelor despre cuvintele cu trompă, despre tine despre mine despre maimuţe voi scrie despre atâtea lucruri voi scrie despre nimic voi scrie despre fotografiile noastre voi scrie despre ghivece, despre ochii pasivi, despre activism,războaie, o să ne tăvălim în nisip, ne vor devora ciorile, ascultă-mă noi nu suntem cuvinte pe noi nu ne obligă nimeni să ne privim ochii noi nu avem degete şi nici gheare nici toalete luxoase pe noi ne-a bătut vântul la sapă n-am avut niciun tei la care să ţinem n-am văzut niciun film cu părinţii ne-am ruşinat la pornografii ieftine ne-am înroşit la faţă când ni s-a spus că suntem frumoşi că strungăreaţa trece că vom învăţa să cântăm la pian c-o să facem o casă la mare pe malul mării o să alungăm toate valurile c-o să renunţăm la a treia roată de la bicicletă ne-am bucurat am văzut apusul din tren am adormit pe câte un umăr ne-am visat la facultate ne-am apucat de păr ne-am făcut cozi ne-am fardat am plâns am făcut dragoste am căutat mansarde ne-am cumpărat draperii eu scriu cu ochii închişi de pe-acum mă legăn ca şi cum aş fi în propriul meu uter uneori nici măcar nu ştiu dacă aparţin înăntrului meu totului meu nimicului meu piticului meu etajului meu abrupt golului meu din spate, aripei mele de hipogrif obosind pe marginile coastelor încordarea sunt un porumbel îndrăgostit lasă-mă-n pace salvaţi-mi odată postarea vă rog mă dor mâinile mi-e greaţă vreau să plec de aici ia-mă te rog du-mă în spate cum se duc elefanţii cu maşina să uităm de prize de televizoarele color du-mă departe du-mă undeva rus să ne-ntindem valenţele pe ape să uit să mi se facă somn să uit să pronunţ cuvintele cu voce tare să cresc în umărul tău să îi cânt urechii tale să adormim în căzi albe sprijindu-ne umerii unul de celălalt să ne citim să ne iubim cum se iubesc felinarele ziua să fumăm privind tavanele stinse să ne cadă câte-o grindă pe pat şi să zâmbim să spunem cuvinte lungi, sticloase, prelungiri de sărut să alergăm ţinându-ne de mână să ne aşezăm trupurile pe câmpuri să ne uităm buletinele
să ameţim să ameţim să ameţim.

tratat de umbrelistică.

2010-02-18T15:07:00.000-08:00

.Umbrelele obişnuite. Cu frecvenţă sporită. Majoritatea poartă pălărie roşie
şi răspund la numele de Iateuită.

într-o dimineaţăă
.teveitrezi cu un gol mare pe frunte o să încerci să-l ignori o să fie glontele tău preferat o să-l saluţi dimineaţa o să-i faci cunoştinţă cu rufele tale o să uiţi de el într-o zi nici vei mai simţi aerul fluturându-ţi venele nici măcar o adiere golul Ăsta nici nu se mai observă uite e aşa de mic e cât o nucă verde toţi avem unul în nas altul în ureche şi prin toate trece câte-o licărire de nimic uite poate că nu eşti altceva decât un gol oare cum se simt golurile? golurile sunt goale? golurile au sâni? şi dacă da, golurile ştiu să tasteze numere de telefon? fiinţe sparte geamuri uite dacă am lua fiecare spărtură ca un glonte ar trebui să pictez un parbriz poa să fie parbrizul tatei l-au ciuruit nişte pietre sau poa să fie parbrizul lui big chief- ştii cum sunt astea vai de mine când sunt mici sunt adorabile, ca nişte diamante, te uiţi cu jind la ele, mai mai să uiţi de volan apoi se fac mari mari ca nişte eczeme mi-aş fi dorit să-mi vopsesc capota verde şi să mi-o trag pe cap când am chef să mă feresc de cărămizi ca pelerinele de ploaie moarte umbrelelor umbrelele sunt ciuruite mă gândeam mereu că umbrelele au nişte ochi ascunşi şi că te privesc cum te încrunţi la ploaie sunt sigură că umbrelele n-au nicio vină pe ele le plouă cel mai mult dar ce fericite se deschid ca şi cum ar fi prima oară ca într-o îmbrăţişare de coastă stau toate umbrelele îmbrăţişate una peste alta colţ peste colţ buză lângă buză vai cât se iubesc umbrelele ca şi cum ar fi nişte discuri care se rotesc nonşalante la ploaie ca şi cum s-ar iubi de dinainte să se deschidă ca şi cum s-ar desface cu ele sărutul atingerilor de deget dar şi umbrelele au goluri pe la colţuri din pavilioanele urechii spre mijlocul gurii au un gol mai mare decât o nucă îl astupă uneori cu mâinile dar nu e de ajuns niciodată nu e de ajuns îţi mai rămâne câte-un dinte la vedere tot îţi văd surâsul oricât ai încerca să-l maschezi cu prosopul tălpile mele au uitat de goluri şi Iisus ar fi uitat de ele dacă s-ar fi inventat telefonul

.Umbrelele de sub mări. Ă. Răspund numai la apusurile de habarnam.

dansăm pe parchet tu şi cu mine cu tălpile goale
niciun pescăruş, just you and me
se aud doar buzele noastre
aerul plescăieşte între noi am părul ud ai părul ud
ai pielea udă am pielea udă deasupra noastră e o mare 5 pereţi o margine de pat
o pernă movulie se aude la radio ceva despre bac braţul meu se agaţă de braţul tău

nu-mi pasă de al doilea război mondial nu-mi pasă de noile descoperiri ştiinţifice nici măcar de fazani îţi spuneam zâmbeai eram la 40 000 de leghe sub mări cu umbrelele deschise umbrelele aici nu sunt altceva decât nişte colţuri rotunjite mary poppins a intrat la apă
închide ochii dragul meu astăzi nu trece niciun submarin just. you and me.

umbrela marină nu are dungi, deşi i-ar fi plăcut să aibă a crezut întotdeauna că e o zebră

minunata călătorie intercostală a animalului deziluzionat

2010-02-06T10:35:00.000-08:00

Om.
Pe om îl chinuiau oile. Îl fugăreau în somn. Număra atât de multe, încât i se adunau la poartă, aliniate parabolă. Îi ajungea să adoarmă puţin, că ele spărgeau gărduţul din lemn, pe care tot se chinuia să îl strângă pe seară. Desenase garduri multe, maică-sa îi spusese să se facă arhitect de garduri. El a ajuns un numărător de excepţie, în schimb. Număra paşii pe care îi făcea până la toaleta din curte. Apoi avea grijă ca şi la întoarcere să fie aceiaşi, şi nici măcar o pasăre să îi distragă atenţia.

Om obosise.
Îi crăpaseră buzele.

Om
făcuse obsesii pentru oamenii care dorm mult. Le ducea cozonaci. Cu teamă, însă. Niciodată nu-şi punea picioarele în prag, de teamă că îl vor dărâma oile. Sau că le-ar putea ieşi, brusc, în timpul conversaţiei, din urechi. Îşi imaginase asta de atâtea ori încât crezuse că asta s-a întâmplat într-o zi de vară.

Om
era un fricos.
Începuse să creadă că e o pasăre cu chip de elefant.
Şi-ar fi dorit să fie şoarece, pentru o zi. Şi să doarmă un mileniu şi jumătate, dezrădăcinat în cer.
Fără fân, fără ninsoare. El îşi imagina că ninsoarea o aruncă cineva care stă la jumătatea distanţei dintre cer şi pământ, ca să le dea impresia oamenilor de sus că aici e raiul.

Aici nu e raiul, flăcăi. Aici ne ţinem noi caii.

Om îşi marcase pielea cu pixurile roşii. Pentru ca oile să dea cu capul pe acolo, şi, cu puţin noroc, să nimerească partea cealaltă a coastelor lui.

El şi-ar fi strâns picioarele în ceainic, şi-ar fi izbăvit mâinile porumbel şi s-ar fi întors pe partea cealaltă, întinzându-şi trupul în stânga şi dreapta, ca o aripă crescută pe jumătate.

Om s-a făcut negru de supărare însă.
şi-a scăpat şi coapsele
când a aflat că şi el era o oaie.

Trilogia ceainicului .

2010-01-19T14:54:00.000-08:00

domnişoară, sunt sigur că v-a picat ceva pe jos. l-am auzit rostogolindu-se înainte şi înapoi. sunt sigur că nu a fost înapoi şi înainte, pentru că asta se întâmplă numai pe podeaua din camera mea, de când mi s-a umflat parchetul. cred că e o anomalie. pentru că mie nu mi se umflă parchetul. v-aţi uitat numai de trei ori. vă puteţi uita de şapte, e mai sigur, am citit eu într-o carte de vânătoare şi cărţile de vânătoare nu mint niciodată. de şapte ori să vă uitaţi în spate, domnişoară. cine ştie. eu aşa mi-am pierdut iubita. am trecut. a trecut. şi m-am uitat în spate numai de şase ori. iar la a şaptea, am pierdut-o. staţi de mult în gară? citiţi mult? sunteţi tristă. aveţi ochii aceia. ochii aceia care caută podeaua. nu ştiu de ce oamenii trişti se uită în jos. ar putea foarte bine să se uite în sus. sau poate le e frică să nu le intre ceva în ochi. eu mă uitam şi când ningea, domnişoară. nu închideam ochii deloc. nici când dormeam. de fapt, noi nu închidem niciodată ochii. e o iluzie. singurii care nu dorm ne sunt ochii. mascaţi sub pleaopele acelea mincinoase care ne acoperă pereţii. dacă va veni trenul, îmi ţineţi dumneavoastră ziarul? de fapt, ziarele. îmi place să citesc cât mai multe ziare în tren. şi după ce le citesc, le împăturesc, uitaţi, aşa, în forma de triunghi, şi îmi decojesc mandarinele pe ele. îmi păreţi foarte cunoscută. cred că semănaţi cu o colegă de liceu. da. da. numai că ea îşi împletea părul altfel. mai copilăresc. dumneavoastră ar trebui să zâmbiţi mai des. zâmbetele atrag porumbeii. să ştiţi de la mine că porumbeii nu vin pentru mâncare, ci pentru că le plac mult de tot expresiile oamenilor când le dau grăunţele acelea. dar au nişte ochi mici de tot. dacă v-aţi putea uita la cât de mulţumiţi dau din aripi. tremură frumos. ca nişte fulgi de zăpadă. dumneavoastră sigur vă place zăpada. vă şi văd făcând un om de zăpadă. sau îngeraşi din aceia în zăpadă. mi-am dorit mereu să fac şi eu, dar mi-a fost teamă. sunt un om temător. suspicios. când eram mic, lăsam mâncarea intenţionat să putrezească în frigider. mucegaiul seamănă cu zăpada. şi o băteam pe mama la cap mereu că reuşesc să fabric omăt în frigider. puteţi încerca şi dumneavoastră. dar asta după ce aflaţi ce v-a picat pe jos, domnişoară. şi trebuie să vă uitaţi cât mai repede, altfel pierdeţi trenul. sau dacă vreţi neapărat, putem să rămânem peste noapte pe una din băncile astea. o pot lua pe cea din stânga, pentru că i s-a luat vopseaua. o să vă strig, din când în când, să vă întreb cum vă mai e. dacă vă e greu să răspundeţi, puteţi să ridicaţi o mână. sau poate un deget. şi o să vă cânt trilogia ceainicului. ca să puteţi adormi. nu veţi adormi altfel. vă asigur. nici dacă vă răsuciţi părul în jurul degetului arătător. sau dacă vă ghemuiţi cu coastele. nici dacă ascultaţi nicu alifantis.să nu uit. la mulţi ani, domnişoară! astăzi va fi ziua dumneavoastră. nici nu mă interesează când este de fapt ziua dumneavoastră. haideţi să împăturim ziarele aşa cum v-am învăţat. mi s-a făcut foame.

da.

obiecte ascuţite

2010-01-10T09:18:00.001-08:00

toate privirile tale sunt nişte erori logice
borcănite ca o dulceaţă de uşi trântite
pe diagonala minţii
poc una peste alta structuri diferite cireş preferabil
că frumos miroase peste parfumul pielii tale
dar sunt întrebări mărunţite nucă nişte parabole în mintea mea
când mă gândesc la tine ca la o fiinţă care bea ceai verde
e ca atunci când spuneai că simţi vântul care-mi bate pe buze
sau buza mea bătea vântul pe umăr , lasă-mă să trec prin tine
lasă-mă să te fotografiez cum un pasager de tren Bucureşti-Piteşti fotografiază
parfumul unui toc picior de damă primăvară cum se iubesc italienii cu soarele eu vreau să-mi aduc aminte de vântul ăsta
că ştiu că vântul ăsta e într-un fel numai al meu şi al tău nu vreau să-l risipesc e aerul dintre noi
o să-mi-l amintesc ca pe un cearşaf alb sau o ploaie de vară

tu o să-ţi risipeşti umerii pe lângă ai mei şi o să devenim nişte haikuri
singurul obiect ascuţit din ecuaţia asta e gâtul tău
şi încerc să-mi dau seama dacă eu sunt necunoscuta sau mi se pare

te-aş întreba de maci şi de epilepsie
suspendată cu totul pe marginile sinelui gata să cad -când eram mică îmi plăcea să mă dau pe balustradă ştii tu erau chestii simpatice trotinete şi accidente vasculare-

eu n-aş mai pleca de aici ştii ce tare mă rod pantofii?
mi-aş fi dorit să ne cheme altfel să nu fi plouat în ultima zi de şcoală
să-mi fi luat umbrela potrivită să fi ocolit taxiul să fi dormit cu o oră în plus
dar te-aş fi ocolit ca pe copacii de pe stradă şi n-ar mai fi bătut acelaşi vânt
ci altul cine ştie ce uşă aş fi deschis din greşeală

XI - După doi, urmează calul

2010-01-01T14:54:00.000-08:00

[să se oprească].
câteodată parcă am fi nişte marinari dacă pleci pleci singur fără vreo batistă la tine câteodată cred că becurile mele se sting în acelaşi timp cu becurile tale ce iluzie toate becurile se sting în acelaşi timp ţi se pare aşa de simplu să opreşti timpul ţi se pare uşor să crezi în Ceva care de fapt nu există mincinoşilor ce frumos e să visezi înjumătăţit pentru că te gândeşti că trebuie să mai laşi şi altcuiva să mai viseze puţin nu e frumos să fii egoist mama m-a învăţat că trebuie să dăruieşti chestii pe care oamenii nu le au în casă gen batiste dar dacă ai doar o pernă? două mere două pere două tălpi goale două perechi de picioare da da spune-mi nu ţi-e greu să ştii că visezi singur? noi durăm5 minuteşipaişpesecunde ce contează două umbre în plus putem să fim copaci câteodată dacă nu ştim să facem cafea oricum nu sunt căni destule nu sunt cuvinte destule pentru toată lumea totuşi există mereu nişte vene nişte braţe care nu se uită nuexistă nimic mai adevărat decât un Nimic veritabil, o dragoste sticloasă şi iute ca un geam dărâmat de furtună punct punct punct bară punct

aici
nu (mai)
alergăm între anumite ore, aici nu mai visăm între anumite ore,
de teamă că niciodată nu o să ne găsim

acum îmi vin în minte nişte versuri pe care tu nu o să le fredonezi niciodată cu mine pentru că nu e melodia noastră ştii tu

Evanghelia după pescăruşi.

2009-12-22T06:11:00.000-08:00

Deşi tu eşti orb şi eu sunt o jupâneasă tristă, ne miroase cafeaua la fel. Până şi ceasul ne ticăie la fel. Ne-a fost mereu frică să traversăm strada. N-am vrut să plecăm niciodată, unul spre celălalt, de teamă că o să ne pierdem pe drum. Uneori, mi se face atât de dor de tine, dar ăsta e un lucru atât de absurd. Nu ştiu cum te trezeşti tu dimineaţa, pe ce parte dormi. Cum îţi miroase părul. Cum bei vinul. Cum fumezi. Cum te enervezi. Cum mi-ai spune să plec. Eu ţi-aş scrie. Ţi-aş spune tot ce am spus fără rost altcuiva, crezând că face parte din tine. Nu ne-am cunoaşte numele, data naşterii. Sau poate că le-am cunoaşte, dar niciodată nu ne-am spune adevărul. Ne-am minţi frumos, cum se mint cuplurile bătrâne. Ne-am ghemui într-o canapea veche, mi-ai repara pick-up-ul, am vărsa îngheţată pe tricourile noastre bune, am asculta R.E.M, am merge la supermarketuri şi am dărâma rafturile, am vorbi frumos unul despre celălalt, ne-am iubi, dar nu ne-am spune-o niciodată. Am uita mereu omleta pe foc. Am râde necontrolat, ne-am privi îndelung, cum se privesc oamenii care se cunosc de-o viaţă. Ne-am cumpăra jaluzele colorate, ai râde de nasul meu, aş râde de genunchii tăi, cu toate astea însă nu ne-am înţelege niciodată unul pe celălalt.

Şi să ţi se spună că n-ai voie să ieşi din cutie! Am traversat strada.
Aştept. Şi chiar dacă nu o să-mi spui la mulţi ani, o să ştiu. O să ştii. Ia-ţi haina aia pe tine şi nu-ţi mai uita mănuşile pe geam. O să ningă la noapte. Şi când o să aluneci pe zăpadă, o să te gândeşti că ce rău e că nu ai de cine te sprijini într-o marţi seara ca asta. Şi cât de ciufulit ai fi rămas, dragule.

Nu vreau să mă semnez.

The Red , The Fly and The Camel

2009-12-11T17:08:00.000-08:00

Ceea ce există cu adevărat
Nu se vede
Decât cu spatele

Bunica spunea că fiecare bunică trebuie să aibă un ochi la spate
Şi că oameni sunt pe jumătate ciclopi
Dar ăsta e un lucru bun
Pentru că ochiul lor e roşu
Şi roşul e o culoare frumoasă
Care se asortează cu pielea

Dar asta ar fi păcat
Pentru că muştele n-ar avea ochi, ci ar avea triunghiuri

Dar dacă bunicile te văd, eu de ce nu te pot vedea?
Atât de tare am nevoie de mâinile tale

*În decursul scrierii acestei postări au fost vătămate două fire de păr şi numai o cămilă, pentru că restul cămilelor s-au dus să cumpere haşiş. Îmi pare rău pentru ele, erau două cămile verzi, semănau cu nişte capre din profil şi când deschideau gura deveneau frigidere. Alergau în zig-zag şi nu ştiau să-l pronunţe pe D. Sinele se pune?*

Dinspre galaxie, cu drag

2009-12-04T14:15:00.000-08:00

chiar acum nu Julien tu îmi cumperi becuri în fiecare săptămână tu cel care nu are niciodată lapte în frigider cel care refuză să ia albastru de metil cu urechile pe spate alimentarele au rămas fără curent Julien mă gândesc să-ţi bat la uşa apartamentului ştiu că o să scârţâie podeaua când ai să te-ndrepţi în pijamalele tale bune să deschizi la uşă o să-ţi iei un halat, o să îi scoţi bateriile ceasului de pe noptieră şi-o să numărăm în gând maşinile nu o să ningă astă seară deşi mi-ar fi plăcut ultima dată mi-au îngheţat claviculele când îmi plimbam ninsoarea pe umerii tăi erai aşa de rece Julien îţi îngheţau câteva degete de la picioare aveai aceiaşi converşi Julien ne chinuiam să îi spunem podului să plece acum aş putea să sun soneria e chiar aici uite aş putea să apăs discret o să aud un tiiiiit şi apoi aş putea să plec nu-i aşa discret apăs pe clanţă ba nu sun la sonerie odată de două ori apari tu nu aveai decât nişte boxeri pe tine mi-ai zis să intru mi-ai făcut un ceai oh nu trebuia să te deranjezi oh! ceai de mentă! am răcit de fapt Julien,dragule, ( ce serios ce degete încordate ce buze stricte) Julien nu puteam să plec fără să mă plimb cu tine când s-au ars becurile pe stradă dar am făcut asta Julien am făcut tot traseul în mintea mea atât de lung atât de greoi acum suntem chiar la final trebuie să mă îmbrăţişezi să-mi zici nu pleca camera mea se va umple de becuri o să-mi vopsesc frigiderul o să-mi scot toţi magneţii de la tine o să mă joc de-a v-aţi ascunselea şi de-a bombardamentul cu pisicile eu am să te sărut pe frunte am să-ţi trimit vederi îmbibate în cafea din galaxia colerică a macilor va ninge fără mine va ploua fără mine se va face dimineaţă ne vom spăla amândoi pe faţă prosoapele vor pica pe jos la fel de uşor ca altădată se va auzi radioul se vor auzi ţipete de la etajul doi ce înseamnă să pleci cum să faci două emoticonuri să se uite unul în ochii celuilalt?

tu trebuia să înţelegi
că eu sunt o pasăre

o pasăre care nu ştia să apese butonul de la sonerie

în sprâncene 44

2009-11-27T17:41:00.000-08:00

Scuză "nu eu
ci anti-umbrela mea
simpatizează elfii "

pe Lipscani în spatele maşinii de spălat Ziduri în apa minerală în unele buze în unele coapse pe coama cailor şi a umbrelelor roşii în antebraţul anti-braţului de pasăre mereu în spate niciodată în faţă exhaustiv lobul urechii mereu alte ziduri în Proust în vectori în sprâncene 44

în ochiul tău în ochiul meu între noi dintre noi mereu în noi alte ziduri mereu altele aliniate ca nişte soldaţi împuşcă-mă să-mi cadă braţul singur şi el e un zid aiurea mă doare anti-iubirea asta mereu în spate niciodată în faţă noi naştem ziduri ca să ne dărâmăm unul pe altul ca şi cum nu ne-am fi de ajuns şi însuşi corpul ne reneagă încearcă să te mişti numai aşteaptă

ne regăsim în cărămizi suntem absurzi nu ne-am putea regăsi în libelule am putea zbura dar noi nu ne iubim decât pe noi înşine

ATUNCIsă scrii despre poem că este o cărămidă

sau despre cărămidă că este un poem

eu a ta sunt, aşa se cuvine

Gotham Lullaby.

2009-11-14T14:56:00.000-08:00

Intro -
Dacă
elefanţii ar zbura
elefanţilor le-ar zbura aluniţele
ca ţiglele de pe casă
şi aripile l-ar sufoca pe bietul elefant,
şi sufletul i-ar fugi
înspăimântat

. [ Dacă întradevăr te-am iubit, atunci te-am iubit aşa, cum iubeam eu bateriile de la telecomandă. Le rupeam cu tot cu siguranţe. Şi le lăsam să curgă în sertare. Sau perdelele mătuşii, cele roşii. Te-am iubit fără aripi. Dacă te-aş fi iubit cu ele, mi-ar fi zburat aluniţele.]

acum nu mai

2009-11-13T17:15:00.000-08:00

Broaştele ţestoase se iubesc duminica?

Le spuneam elefanţilor :

2009-11-08T15:16:00.000-08:00

Am renunţat O să mă refugiez în porumbei şi frunze de tei La revedere Dragul Meu Nu mi-a făcut plăcere să te iubesc Mi-e parcă mai bine aici jos Mă trage curentul Şi după ce mă trage se ia E naşpa să te tragă curentul Şi apoi nu-mi place nici să stau fără lumină Dar aici jos e destulă O să-ţi dau cămaşa înapoi Nu am nevoie de dizolvant Şi nici de resturi de cafea Îmi pare rău că nu mi-am cumpărat un geam nou E naşpa să stai fără jaluzele Te văd vecinii când râzi E ca şi cum ţi-ar zice Eşti goală şi nu eşti frumoasă când eşti goală acoperă-te cu ceva Nu-mi plac elefanţii şi Mi-am dat seama că nici caii Cu toate astea îmi place mirosul de vanilie E ceva ciudat Cred că am murit Verifică şi tu Dacă mai miroase a ars Să nu ţi se pară ciudat Mie aşa îmi place să stau cu căciula pe cap Ca şi cum ai avea creioane în lobul urechii Ca şi cum ar face ski nişte elefanţi peste Coastele tale Dragul Meu eşti tare trist cred că nu ţi-au priit femeile Că şi femeile sunt şi ele elefanţi nişte mameloane zburătoare Din comedia franceză zău şi n-au rochii frumoase Sunt nişte amatoare nici nu ştiu să-şi lege şireturile se împiedică în groapa Marianelor Şi ajung ca peştii sub ghilotina lui Robespierre Nu mi-a priit macul la stomac ştiam eu că nu trebuia să-ţi iubesc mâinile e ceva ciudat aici Credeam că s-a stins becul Credeam că au venit Dar se pare că am rămas tot aici Ce nefericire O să îmi aprind lumânări cancerigene şi-o să mănânc pricomigdale Până o să vină un elefant să mă dea afară şi o să-i zic Calcă-mă, nefericitule, dar mai întâi mănâncă-mi şobolanii Aşa mi-l imaginam eu pe Dionis cocoţat pe timp ca pânzele de păianjen Şi mă gândeam Oare omul ăsta nu a dat niciodată cu mătura? Nici eu nu ştiu bată-mă norocul nu ştiu nici să fac cafea Cred că eşti tristă Josephino Nici nu ţi-am zis La Revedere cum le ziceam damelor când luau trenul La Revedere Ciuboţico La Revedere Miţura La mulţi ani Mişule Să nu mai mănânci bomboane cu mentă Da' ele zău n-aveau batistă văd că tu ai Dacă dai din ea Promit că-ţi trimit o scrisoare Dar nu ţi-o trimit ţie Ci mi-o trimit mie şi promit că o să-mi cumpăr îngheţată pe trupul tău N-o să te superi Tu eşti făcută Pentru asta Nu-i nimic Nu te grăbi Închide aragazul

Karyn spunea atunci :

2009-10-18T09:05:00.000-07:00

Pot să-ţi fac o poză? Numai una. N-am mai văzut pe nimeni stând pe banca asta până acum, cu excepţia păsărilor. Vreau să-mi aduc aminte de tine.

Batista domnului K.

2009-10-18T03:14:00.001-07:00

- De ce plângeţi, domnişoară? Vreţi batista mea, domnişoară? Vă pot conduce eu acasă, domnişoară. Batista mea e caldă, să ştiţi. Am încălzit-o cu ambele mâini. Nu vă e frig? Eu n-am maşină, n-am nici măcar o bicicletă, dar vă pot da haina mea, care e de la mama şi mama era o femeie foarte friguroasă şi mi-a zis că poate face pe oricine fericit. Are şi cusătură frumoasă. Mi-aş dori să am pantofi la fel de călduţi. Sunt rupţi, vedeţi? În lateral. Şi azi, când a plouat, mi-am udat şosetele. Nimeni n-o să mă descalţe când o să ajung acasă. Nimeni n-o să-mi facă supa aceea. Nimeni n-o să dea drumul la gaze(deşi n-am centrală, sunt sărac), nimeni n-o să mă sărute, mirosind a mâncare caldă. N-o să simt niciun miros, domnişoară. Ba dimpotrivă. Nici n-am lumină. Mi-au tăiat-o acum o lună. De atunci, mănânc numai ceapă cu pâine, domnişoară. Ştiţi ce greu e? Vă rog, luaţi batista mea. Nu mi-am şters nasul cu ea până acum. Ştiam că cineva o să aibă nevoie mai multă de ea. Am două nuci în buzunar. Le-am găsit pe jos. Vreţi una? Am încălzit-o cu ambele mâini. Nu am ciocan, domnişoară, dar o sparg cu piciorul. Ba nu, am talpa murdară. Am să murdăresc nucile. Pot s-o sparg cu dinţii, domnişoară? Aşa mai făceam cu conservele pe care mi le trimitea vecina. Uitaţi, ce nucă frumoasă. Să ştiţi că nucile nu plâng, deşi sunt singure. Noi nu suntem singuri, domnişoară. Dumneavoastră vorbiţi cu mine. Sau eu cu dumneavoastră. Dar pentru că cineva vă dă batista dumnealui înseamnă că nu sunteţi singură deloc. Nucile sunt aşa de singure! Dacă nu le-ar sparge cineva cu dinţii nu ştiu ce s-ar întâmpla cu ele. Ş-apoi, în stomac, se întâlnesc cu alte nuci. Şi ce mai vorbesc ! Când eram mai mic şi mâncam numai nuci, îmi auzeam stomacul făcând în fel şi chip mai pe seară şi credeam că vorbesc nucile prea tare şi le mustram. Apoi tăceau. Şi începeau din nou. Ce nuci năzdrăvane! Domnişoară, vedeţi că râdeţi? Vedeţi? Of, nu vedeţi. O să vă aduc o oglindă. Staţi aici! Poate găsesc şi-o pasăre. Să nu plecaţi, da? Nu am altă haină, vă rog. Staţi aici. Să nu vă mişcaţi, că sunt multe scurgeri în marginea asta de bloc. Ş-apoi, o să vă plouă. Am să vă găsesc o oglindă imediat. Staţi aşa.

Chitaristul şi iubita lui care se uită pe Animal Planet.

2009-10-05T15:57:00.000-07:00

Nu te uita. Nu te uita. Nu, uite, nici eu nu mă uit. Zău. Uite, am închis ochii. Mi-am pus o mână la ochi. Uite, şi cealaltă mână. Da? Nu e nevoie. Uite, o să plec aşa. Nu e nevoie să te uiţi. Nu îmi mai iau cămaşa. Nu mai am nevoie de ea. Şi nici de pantaloni. Uite. O să merg gol pe stradă. Or să mă claxoneze maşinile. Să ştii. Dar eu plec aşa. Uite, acum plec. O să scârţâie puţin parchetul. Aşa. Deschid uşa. O să-mi fie frig. O să sfârşesc ca fetiţa cu chibriturile. Nu ţi-e milă de mine?Cine o să-ţi mai spele vasele. Cine o să-ţi mai citească romane ruseşti?Cine o să-ţi mai povestească de Chaplin?Revoluţia franceză?Nu?Aş vrea să-ţi văd ochii. Ochii care mi-au văzut odată ochii. Dar ei nu se vor mai vedea vreodată. Se vor ascunde, ca zahărul de copii. Nu se vor mai căuta, nici măcar pentru un zâmbet. Şi dacă noi ne-am iubit, atunci şi cămăşile noastre s-au iubit. Şi copiii lor. Şi strănepoţii cămăşilor. De ce îi sileşti să nu se mai iubească? Nu se va mai naşte niciodată altă cămaşă de felul acesta. Tu le-ai ucis pe toate! Nemiloaso! O să rămâi cu perechile tale de pantofi. Dar şi pantofii tăi vor muri, pentru că i-au iubit odată pe ai mei. O să mergi în picioarele goale. Aşa cum mergeai cu ele pe nisip când am mers la 2 mai, când am găsit cazare mai ieftin. N-o să mai găseşti cazare ieftină. O să dormi pe plajă. Doamne. Nu vreau să dormi pe plajă. Nu vreau să rămâi fără pantofi. Nu vreau să te uiţi singură pe Animal Planet. Vreau să ne mai uităm odată.. Hai, încă odată, te rog! deschide ochii. Vai, te rog, fă asta! De dragul ciocolăţii cu mentă!Hai, mâna dreaptă, apoi cea stângă. Te rog, deschide ochii pentru ultima dată! Ne vom uita o singură dată. Şi poate mă laşi să te sărut. Şi promit că plec. Ba nu, vreau cornuleţe. Aaaa, şi să mă laşi să-ţi mai cânt odată la chitară. Şi să pictăm pereţii! Să uităm! Să ne amintim! Să visăm! Să fim! Să nu fim! Gata. Ba nu, ştii ce vreau? O, doamne, vreau să facem dragoste la mansardă.

Vai, unde mi-e capul?

2009-10-05T15:16:00.000-07:00

În apusuri de dinozaur

şşi poate că sub ceştile de ceai fierbinte

te vedeam odată. dar erai atât de mic, Miercuri, încât mi te prindeai de pleoape
şi te închideai în somn ca o arcă
sau ca o aripă de lapte
şi eu mi te smulgeam de pe retină
prea Verde, prea crud, plutind
pe cavitatea aerului

cu jumătate de coastă
prinsă de şiret

te prindeau literele
şi mi te mâncau, Miercuri

dar tu te trezeai buimac
de pe jumătatea verde de pat
îţi cereai brusc capul
să pleci.

Taxiurilor Roşii.

2009-10-03T16:59:00.000-07:00

; Tarifate, Pixelate,

Şi taxiurile visează
Când sunt roşii.

când se aprinde lumina, ele visează
Atât de fericite-şi deschid uşile
ca nişte tentacule

şi când ele visează
trec kilometric printre
blocurile chinezeşti

fac ocol printre Groapa Marianelor
nărăvaşele taxiuri

se mai întâmplă să
mai prindă libelule
pe parbriz
şi le plimbă în rondeluri de-a lungul pleoapelor

şi ele merg pe Ada Milea
şi-şi întind aripile
ca un World Trade Center
creaţionist

uneori
sunt atât de vii,
încât uiţi că ele merg
pe benzină, Aladine !

Memoriile unui Paratrăsnet.

2009-10-03T03:54:00.000-07:00

[s ă taci ] .. Din urechile lui Paratrăsnet ieşeau în fiecare dimineaţă ferestre colorate, cu ramă roşie, pe care mama lui se chinuia teribil să le desprindă de pe pereţi şi să i le coasă la loc. Magazia lor era plină de cioburi şi fragmente de oglinzi sparte. De fiecare dată când intra acolo, El se speria de multitudinea de Eu-uri care se desprindeau din fiecare oglindă, şi îi era frică să facă vreun pas, pentru că ar fi putut să-şi spargă vreun Eu şi putea să moară oricând, măcinat de imagine. Uneori, de prea multă frică, îşi închidea ochii, aşa cum învăţase cândva de la bunicul lui, ceasornicarul, şi număra, în gând, până la cinci, şi-şi dorea atât de mult să se facă lumină, să dispară, să oprească cineva ferestrele din vâltoarea lor şi ele să nu mai devină oglinzi, dar nici geamuri, şi să se îndrepte cu toate în alte părţi, să zboare, să se facă picături de apă, cum văzuse în filme. Să nu mai viseze uşi. Uşi care dimineaţa se făceau geamuri, apoi după amiaza oglinzi, şi seara se spărgeau ca nişte valuri în mintea lui. Apoi îşi lua barca de hârtie şi se gândea că dacă valuri s-au spart în mintea lui, ar putea să audă chiar toată marea. Şi-ar putea chiar să cheme pescăruşii să se aşeze pe oglinzile lui. Dar şi ei s-ar fi născut tot din urechile lui, şi s-ar fi putut naşte cu ochi de sticlă. Mama lui spunea însă că nu ar putea exista păsări făcute din sticlă şi chiar dacă ar exista, ele n-ar zbura. A doua zi, toate oglinzile erau măzgălite cu păsări şchioape, cu ochii închişi, trişti, simulând o deschidere de aripă. Cu ciocul moale şi prea ascuţit, cu picioarele retezate de apă. Dar aceştia erau porumbei, pentru că Paratrăsnet nu văzuse niciodată cu adevărat pescăruşi, decât în poveştile mătuşii sale.

[Nu te mai juca cu oglinzile ! într-o zi, ai să te spargi rău de tot şi ai să te duci la spital şi or să te coasă, aşa cum îţi cos eu urechile.]

[Nu te mai juca cu oglinzile! într-o zi, ai să te spargi rău de tot şi ai să te duci la spital şi or să te coasă, aşa cum îţi cos eu urechile.]

Nu ştiu dacă asta e povestea mea sau a celui din spatele oglinzii. Mi-e frică să scriu la persoana I, pentru că nu ştiu cine sunt eu şi cine e el. Ştiu doar că sunt un Paratrăsnet şi îmi plac pescăruşii. Dar mama nu mă lasă să-i văd niciodată, de fapt, nu am ieşit niciodată din cutia asta ! Ciudat e că îmi amintesc totul despre tine.