limitele lumii mele sunt aproape străvezii
am visat foarte multe păsări adunate în jurul unui bec
ascult john zorn de ieri
de obicei durerea tranzitează de jos în sus

mă dor dinții din altă viață
o viață albă și liniștită
un fus pufos de care se-agățau toate unghiile

în altă viață eram o vulpe foarte frumoasă

dinții uită durerea foarte ușor
dar și-o aduc aminte imediat
ca și cum ea n-ar fi plecat niciodată

lasă inima să-ți bată
15 minute în fiecare zi
nimic mai mult, să o simți un pic cum se zbate
și apoi o lași liniștită

curând toate astea se vor fi dizolvat

într-o dimensiune ulterioară

în care dorul de tine o să se transforme într-un sunet
sunetul cuvintelor pe care nu le-am ascultat niciodată

un zgârci de cearșaf desprins la marginea patului
un model de artă contemporană de pe perna mea pe obrajii tăi
o respirație moale și caldă care să-ți întindă stomacul și să-l tragă înapoi
o vulpe pe care o desenezi cu creionul dintr-o singură mișcare


ți-ai făcut culcușul lângă un copac și aștepți acolo
singur și trist apariția unui miracol

curând toate astea se vor fi dizolvat
în imaginea unei cești sparte cu model de fluturi
distanțele dintre noi înmuguresc și alte distanțe mai mici

2)


https://www.youtube.com/watch?v=gxI3t67cspw&t=736s

1)

parcă toate serile erau la fel

ca niște pungi care prindeau puțin aer și apoi cădeau pe jos, dărâmate de somn

și de iubire

nu mai e nimic care să se sfârșească în mine

sunt grele tălpile mele

am umblat în cerc ca un câine în jurul cozii

până mi-am săpat singură groapa

am ajuns.

a table for two

tu probabil că ai început un mileniu nou
pe o planetă străină
cu sau fără soare,
în care-ți permiți să dormi până după-amiaza

eu nu dorm nici ziua, nici noaptea
uneori pentru că simt că ești undeva pe-acolo
și vrei să spui ceva și nu poți

aș vrea să-ți dau un fir și-un pahar de plastic
să-l scobim chiar în mijloc și să-ntindem ața
între mine și tine
până rămâne dreaptă

am atâtea să-ți spun, c-ar trebui să-mi lipesc cuvintele
ca să ajungă la tine
spațiile dintre ele s-ar sparge în bucățele
și-ar pluti în aerul din spațiu

ți-aș spune să mă cauți
într-o scorbură îndepărtată
unde să-ți lipești capul și să asculți
un cântec care nu se aude imediat

un cântec pe care nu vrei să-l mai auzi
decât o singură dată și gata
și-apoi poți să dormi liniștit
la rădăcina unui copac

nu cred că ești un om rău, ești doar atât de confuz
încât te-ai rătăcit atât de tare ultima oară
că nimeni nu te-a mai găsit

dacă mi-ai trimis frimituri sau panglici colorate strânse de copaci
nu am reușit să văd nimic
am așteptat un semnal, am dormit iepurește
am plâns câinește, cu lacrimile uscate
am fugit de toată lumea atâta timp și tot ce-am făcut a fost să te aștept

să suni la interfon fără să anunți
și să îți răspund din inerție
până să apuci să zici ceva

atât aș vrea
și-apoi putem să dormim împreună,
dar mereu separat,
fiecare cu rădăcinile lui
galaxiile lui

așa cum a fost mereu
cu mine și cu tine


Nocturnal Animals - Table For Two

de pe un mal pe altul

-

19 Apr 2014, 6:13pm

e sfârșit de seară și de sâmbătă și de orice și oamenii se îmbracă frumos să plece la biserică și 

orice

eu sunt nespălată de ieri și nu-mi doresc nici să ies din casă nici să prind lumină

vreau doar să stau cu tine în seara asta. se poate?

-

you're missing so many beautiful things, child.

am început să uit atâtea lucruri, că-mi vine pur și simplu să le agăț de câte o piatră

și curtea mea s-ar umple de un morman de bolovani.

nimic de ieri nu mai locuiește aici

                                                           

I

această cameră nu îmi mai aparține
pereții ei au fost cândva mici și calzi ca tălpile mamei
am respirat împreună același aer și ne-am ținut în brațe pe frigurile năprasnice
care ne chirceau ca bobocii de flori
aici treceau printr-o prismă toate cântecele cocoșilor din cartier

aici ne-am ascultat și ne-am iubit infinit, ca șiragurile de mărgele
de la coadă la cap și de la cap la coadă
ca și cum deasupra și dedesubtul nostru
s-ar fi aflat saltele pufoase umplute cu aer

II

ești o căprioară rătăcită în jungla amazoniană, îmi spuneai


în această pădure amazoniană pielea începe să se topească de pe mine
de pe inima mea; picăturile cad ca niște comete pe pământ
și se afundă până ajung la căldură
nu îmi mai doresc nimic, îți spun
nu mai am nicio dorință pe pământ
m-am deschis prea mult, ca un cer atât de luminos
că a orbit toate animalele care l-au privit în ochi

nu mai vreau nici măcar să mă odihnesc
vreau să alerg până celulele mele se vor fi topit complet
și vor fi apărut altele în loc, pe nesimțite

I

aici a fost cândva casa mea
te priveam în ochi de dincolo de carnea mea
mușchii mei își deschideau pleoapele să te vadă mai bine
te știam ca un copil care îți recită toate capitalele lumii
dintr-un lat până la celălalt eram o apă limpede


ne-am terminat brusc ca două șine de cale ferată, cu ignoranța cu care
un bătrânel își amână moartea:
 am trecut prin urechile acului
fără să ne mai atingem vreun pic

II

peste pielea noastră veche a început să crească cel mai verde mușchi
aici păsările și animalele se opresc cu trupurile lor vechi sau noi
și stau să se odihnească

nimic de ieri nu mai locuiește aici

//

uneori suntem atât de goi încât

stomăcelele noastre pline de aer încep să se întindă ca arcurile

împunse de săgeți

căutând să agațe cu buricele degetelor ceva plin de care să se prindă

o scamă în zbor sau un puf de săpun

atunci când ne găsim orbește

ne ținem puțin în brațe

cu trupurile noastre plutitoare

ne întoarcem pe toate părțile și ne pupăm ca două amibe

până ne înghițim fără să vrem

din spațiu am părea că pur și simplu așa am fost dintotdeauna

unul din coama celuilalt

unul din aerul celuilalt

un ou complet și cald

ca o gâlmă de copac

noaptea ne-am desprinde unul de celălalt

din același accident

o ploaie de puf de păpădie ar cuprinde orașul

gurile de aerisire ale blocurilor nările copacilor

grătarele puse la intrările caloriferelor

galopând cu buricele degetelor

întunericul a acoperit stomacul balenei

întunericul a acoperit stomacul balenei

îmi legăn durerea din piept înainte și înapoi

ca un deget de copac în fața vântului

apa îmi ajunge până la pântec

o baltă în care se scaldă inundate lucruri

pe care le-am înghițit repede în mine și le-am ascuns de frig

fără să le privesc măcar în ochi

lucrurile și-au făcut curând umbre 

care se acoperă una pe cealaltă 

stau cu durerea mea la lumina unei lumânări 

afară vântul bate cu ciocanul și ne strivește marginile

bucăți din aer cad peste stomacul animalului ca niște pălării

stomacul animalului se curbează și le face loc

uneori ne rămân câteva crăpături prin care ne scoatem gurile de pește

respirăm aerul polar care ne ține în brațe

el se întinde ca o coamă de cal de-a lungul trupurilor noastre

steluțele de gheață pocnesc în apa caldă

și lasă o lumină slabă

mă deschid și durerea mea se deschide și ea cu tot cu piele

căldura iese din organismele noastre

ne facem ghemotoace de căldură cu palmele

apoi le aruncăm pe fundul apei

unde se adăpostesc timide în spatele pietrelor 

și ne așteaptă să revenim 

așa începe fiecare dimineață
îmi mut cântarul pe balcon,
în baie și bucătărie

obosesc cărându-l și uneori îmi vine să plâng
ca în fața unei arcade de lumânări

cu fiecare patrat de gresie am alt trup
o greutate nouă și alte gânduri

uneori simt că locuiesc pe marginea unui drum foarte abrupt
iar casa mea într-o bună zi s-ar lovi în drumul ei de alte case
ele s-ar împinge una în cealaltă și apoi s-ar opri pentru o vreme
până ce vântul s-ar liniști iar noi ne-am putea recupera trupurile lăsate
pe balcon, baie sau bucătărie

I used to make long speeches to you after you left. I used to talk to you all time, even when I was alone. I walked around for months talking to you.Now I don’t know what to say. It was easier when I just imagined you. I even imagined you talking back to me. We’d have long conversations, the two of us. It was almost like you were there. I could hear you. I could see you, smell you. I could hear your voice. Sometimes your voice would make me up. It would wake me up  in the middle of the night  just as if you were in the room with me. Then…it slowly faded. I couldn’t picture you anymore. I tried to talk out loud to you like I used to, but there was nothing there. I couldn’t hear you. Then…I just gave up.

Paris, Texas (1984), Wim Wenders

ne apropiem cu toții de un sfârșit

ne apropiem cu toții de sfârșit

capul sfârșitului e tare, ca o nucă bătrână

îl vom întoarce pe toate părțile și părțile lui se vor termina

atunci când murim se spune că trebuie să ne agățăm privirea de ceva viu

și să lăsăm ceva în el

ceva care se va deschide la auzul unei melodii de pe altă planetă

tata mă ține în spatele urechilor

îmi prind picioarele de el ca de niște garduri puternice

care-ar rezista unor vânturi boreale

aș vrea să închizi ochii puțin, spune

singurătatea noastră nu are nici ochi, nici oase

de asta pielea trebuie să caute câinește

un os care s-o țină în loc

s-o proptească de sine sau măcar

să-i promită că n-o s-o ia la vale

odată cu casele

odată cu pietrele apei

mama mă ține deasupra brațelor ei

căldurile corpurilor noastre se încolăcesc una pe cealaltă

aș vrea să ne privim așa cum suntem, spune

oamenii țin în ei foarte mult praf și foarte multe gâlme de nisip

pe care le dau afară când plâng

dar oamenii plâng prea puțin

și durerea lor rămâne înăuntru și se adună într-o coamă de portocală

când se închide lumina nimeni nu se gândește că ea nu poate reveni la loc

nici măcar ea nu se gândește că poate muri la un moment dat

totul e o mare pană de curent, gândesc ei, și adorm la gândul că somnul îi va aduce mai aproape

de stâlpii de telegraf și luminile romantizate ale mașinilor

când te apropii de sfârșit totul se duce la vale

mâinile tale tremură în bătaia vântului

casele alunecă dintr-un colț în altul, ca un cub rubik

ochii tăi nu se mai văd, pe brațul mamei nu mai bate căldura

și venele tuturor încep să semene între ele

cauți în toată agitația asta un singur lucru viu

de care să-ți agăți gândurile

dar toate lucrurile vii fug de lângă tine

căutând ceva mai viu de-atât

sfârșitul poate părea un aspirator de cameră de hotel

care aduce poezia la suprafață

sacul ei se umple de viață ca o pungă de aer

un banc de pești care înoată neștiut deasupra oceanului

acum că te-ai mutat într-o piele nouă

acum că te-ai mutat într-o piele nouă
mie mi s-au lipit genele între ele
apa mea și-a făcut un gol
trupului meu i s-a format o gaură
de mărimea unei șopârle

trăiesc într-o casă fără draperii
care face totul să arate ca o catedrală
aștept noaptea ca pe o ieșire din găoace
mă lipesc de-un perete desculț
și uneori încerc să-mi aduc aminte

visez că acopăr un pui de pește cu picioarele
el se sperie și nu vede prea bine
îmi simte piciorul cald și se lipește
asta facem cu toții, știi
gura reține căldura sfârcului care ne-a hrănit
ne-am cuibărit mai apoi orbește
în toate perechile de sâni care ne-au promis
că vor semăna căldură cu sufletul, nu cu palmele

dacă ne ținem minte, vreau să ne gândim unul la celălalt
ca la două planete foarte apropiate
care cândva aproape s-au confundat
mă gândesc la memorie ca la
căsuța colorată
și la dealul pe care ți le pun când îți testează miopia
tu rămâi nemișcat și incomod
în timp ce totul devine diform
casa ta începe să semene cu o săgeată
bărbatul rămâne o piele mișcătoare
femeia rămâne o piele mișcătoare

-

am visat că eram mică.
era foarte bine. aproape nu mă mai simţeam.
tot ce mă deranja era greutatea lumii.
ea apăsa pe mine, ca pe un buton îndesat bine în perete
şi-mi spunea, uite, acum că eşti, să nu uiţi de mine
fă-ţi un culcuş şi să nu cumva să te confunzi cu altcineva
un fir de praf sau o scamă
o să ţi se pară în regulă
şi o să pleci aşa
fără să-ţi dai seama

vei trăi cum ţi se pare ţie că trăieşte o scamă sau un fir de praf
şi totuşi câteodată poate noapte când o să mai dau câte o furtună ca să răcoresc pietrele
tu n-o să îţi găseşti locul niciunde, iar hainele or să te gâdile neobişnuit

vei aştepta să treacă furtuna şi să uiţi
îţi vei vedea de treburile casnice pe care crezi tu că le are o scamă sau un fir de praf
şi când o să îmbătrâneşti n-o să mai simţi nici furtunile, nici gâdilatul păturilor
o să dormi mai mult şi o să te gândeşti mai puţin
şi o să ţi se pară că eşti toate astea
şi în acelaşi timp nimic

te vei gândi
ce bine că sunt mică. aproape nu mă mai simt.

sub apă despărţirile sunt mult mai uşoare
peştii îşi întorc cozile şi înoată înapoi
pantofii nu se lovesc de pământ
hainele lui nu se mai aud
o linişte spaţială
în care totul să se întoarcă înapoi
aproape ca un bumerang
-









(painting by Andrea Wan) 

dacă rămâi până seara se aprind luminiţele 
şi poţi să stai pe sârmă şi să auzi muzica

şi ea se aude aşa ca nişte paşi
pe care îi face cineva când e foarte foarte linişte
şi nu vrea să trezească pe nimeni

dar tu trebuie să mergi mai departe
şi să nu spui la nimeni

 

-


din depărtare totul arată ca o scoică micuţă
rămasă fără acoperiş
m-am adunat în mine cât o unghie
de care mă scutur de frunze

vântul ne trage la margine şi ne ţinem braţele cu cleştii
să zburăm cu casele noastre

când moare unul dintre noi
i se întoarce scoica înăuntru
să ni-l amintim ca pe un anotimp, zic ei
aşa că mulţi dintre ei au căpătat acelaşi nume

la moartea copacilor
toţi se vor aşeza deasupra
cei mai mici în faţa celor mari
peste saci de sare şi nisip
ca în faţa katrinei

aproape teatral, cu toţii am deschis ochii
şi am simţit o frică artificială
ca un reflex medical

dar moartea oricărui lucru
aduce cu sine o lumină rotundă
nimic mai neobişnuit decât o ploaie de stele
în mijlocul deşertului