Cele trei degete ale dinozaurului sau demitizarea dimineţilor.

Soldatul

mi-ai spus trebuie să te legeni pe partea dreaptă, apoi pe stânga, să tragi tare de mâna mea, să nu cumva să-mi dai drumul, să-ţi lungeşti braţul ca şi cum ai măsura pământul cu palmele să-ţi strângi picioarele de lemn ca ale soldăţelului de plumb vântul o să-ţi fluture paltonul.

Mica Sirenă

[o să-ţi desenez cel mai frumos zâmbet pe care-l ştiu eu mie mi-au zâmbit atâţia oameni unul cu pălărie neagră, care stătea la coadă în faţa mea la pâine, o femeie care purta două perechi de mănuşi era aşa friguroasă azi mi-au zâmbit o grămadă de oameni îmi amintesc semilunele lor cuvintele lor stingându-se în cuvintele mele ochii lor spuneau atât de multe atâtea nimicuri atâtea vase atâtea draperii atâţia oameni oglinzi mă uitam la ei şi-mi aminteam de vocea subţire care-mi spunea Mica Sirenă. toate punctele se frângeau în irişi toţi irişii toate cărucioarele pe care le ducea irisul meu prin canalele minţilor printre feliile de carne toate rădăcinile lor toate deducţiile lor toate imaginile lor zâmbetele nu fac altceva decât să strălucească într-un nimic să plutească deasupra unei ape nişte dimineţi însorite mincinoase punct. ]

Dimineaţa e un peşte

mi-am distrus degetele, pe rând. n-a mai rămas nimic din ele.
mă trezesc dimineaţa, cu urme de roşeaţă pe mâini. prin pereţi trec trenuri care nu-s ale mele. a fost odată un om rău, rău de tot, care le stingea lumina mamelor care coseau. râdea de ele şi le închidea în cămăruţe înguste. dimineaţa, se trezeau buimăcite de lumina perdelelor şi orbeau. dimineţile sunt peşti cu cozi rotunde, dintre aceia care se răsucesc de mânie în jurul înotătoarelor şi fac spumă multă.

Cele trei degete ale dinozaurului

dacă mi-ar spune uite îţi dau aici trei degete schimbă totul cu ele scrie cuvinte frumoase stinge întrerupătoare bea-ţi laptele dimineaţa strânge-ţi perdelele iubeşte umeri ascultă biciuieşte-te cântă la chitară fă prăjituri noduri duble la şireturi cumpără-ţi cămăşi cu ele îmbrăţişează-ţi vecinii învaţă-ţi coastele să curgă artiştii visează noaptea degetul cu care cântă la pian ziua şi pe care-l mânjesc pereţii de pământ noaptea.

...

Cu aripile răsucite.

câte suflete pot încăpea în unul singur?

vom sta vom desena case cu hornul pe partea stângă ne vom legăna pe jumătăţi de pat vom uita să stingem televizoarele noaptea n-o să se facă niciodată cu adevărat dimineaţă ne vom repeta infinitele regularităţi absurdităţi intenţionate deprinderi lingvistice toate cuvintele de pe buzele tuturor răsărind din aceleaşi buze mereu aceleaşi se rostesc şoptit ca un noapte bună toate cuvintele astea care sună ascendent ca şi cum s-ar grăbi unul pe celălalt, s-ar împinge de la spate dinspre cerul gurii o desfătare a sunetului lăuntrică şi rece să se răcească toate sunetele pe limba noastră să se facă reci imuabile să ne iubim cu jumătăţile de calorifer. maşinilor care merg fără motor mâinilor care se iubesc cu umerii şi nu cu pulpele tuturor pupilelor pescăruş le voi desena pe toate zgâriate pe faţă zgâriate de un pix albastru cu umbră stinsă pătrăţel pe caiet ce sfioase sunt vârfurile de creion se-nchid în sine pe măsură ce se privesc pe foi, ca într-o oglindă masivă care respiră deasupra lor lăuză când respiri respiri cu totul cum respiră frunzele îţi respiră aşternutul de nucă coastele ţi se gâdilă ca nişte arcordeoane când iubeşti iubeşti o singură dată am întrebat odată pe cineva ce dumnezeu înseamnă să iubeşti stăteam rezemată de o tăblie de pat cu o carte de marquez în mână iubirea mi s-a zis e o izbitură puternică.

când închizi ochii, vezi maşini albastre, semafoare, constelaţii dacă ai şti că în timpul orelor îţi desenez constelaţiile de pe gât pe spatele manualelor în spatele culoarul meu disperat pe care aleargă toţi şi se amestecă cu gurile cu mâinile cu sacourile rămân suspendaţi în graba asta cu care se sărută fără să se uite la nimic altceva decât la gurile lor la sufletele lor roşii dacă ţi-aş spune că şi ele roşesc cum roşesc nucile ai râde. când închid ochii, nu văd altceva decât un pescăruş cu aripa răsucită.

spune-mi ce vezi când închizi ochii. prima oară şi prima oară fără să trişezi fără să te gândeşti fără să creezi modele fără să asemeni fără să compari dacă e un hipogrif salută-l din partea mea dacă ştii cum arată să nu-l confunzi cu un cal caii sunt de mare de acum înainte căluţi de mare cu cozi răsucite.

pixul meu va merge întrerupt, mai întrerupt decât o pană de trabant pixul meu va lăsa dâre pe marginile tâmplelor dâre colorate, zebrate, pe care vor trece oamenii ăştia toţi cu sacoşi în mână ţinându-se de mână alergând să prindă un bilet un trandafir un cuvânt un rămas-bun colecţionez priviri ţi-am mai zis dar de data asta sunt întunecate ca nişte scoici închise ochi închişi porturi maritime. voi sta în port şi te voi aştepta în fiecare dimineaţă. între orele 4 şi 7. voi avea o trăistuţă în dungi. albastre. albe. şi roşii. un păr ciufulit. nu mă uit niciodată în faţă mi-e teamă de mare eu doar o aud o aud tot timpul e o boală de-a mea. te aştept mă aşez turceşte pe asfalt te aştept. pescăruşule. ceasurile mi se urcă pe spate. scutură-te de cenuşă şi cântă-mi.

Clapele de pian.

arta poetică în treişpe ferestre

Doamne, câtă sete îmi e.
Mâinile mele miros a poezie.
Mă chinui să curăţ ecranul telefonului.
Mă ninge pe jumătate de trup.

Mi-aş fi dorit să fiu stângaci, să iubesc stângaci, să lovesc cu stânga, să sângerez cu stânga. Sunt degetul stâng al mâinii unui elefant. Când îmi place ce scriu, mă simt ca un cal verde citesc şi mă gudur toată în adâncuri mi se gâdilă venele capilare între ele le simt ca pe nişte trestii când mi-e sete mi se pare că stomacul meu vorbeşte în pakistaneză cu cerul gurii ca şi cum ar aştepta să se lumineze vreun bec ca şi cum ar striga ferestrelor puţină milă un animal asfixiat de propriile lui degete sângerânde Mi-e frică să număr câţi copaci mor zilnic în mine îi simt stingându-se pe rând în mine ca nişte ciocniri de pahar spărgându-se Mă întreb dacă sângele lor se amestecă cu sângele meu dacă în vârful degetului meu se află vreun ochi sau vreo lentilă-zigurat pe care s-o răsucesc printre unghii ca pe nişte litere De pildă i-aş putea strivi o geană cu fiecare cuvânt ar fi o boală fiecare literă o aud răsucindu-se sfoară în jurul pupilei mele aşa cum aleargă somnoroasă spre degetele mele ca să prindă viaţă să se înalţe luminoasă pe foile caietului o pot auzi întingându-se izbăvită în marginile pixului ca şi cum nu ar ieşi din afara lui , Ci ar fi o prelungire a pixului, neuronii mei sunt Neuronii pixului meu ori se răsucesc şi ei între ei ca nişte boli de piele ca nişte scări rulante în celălalt intrând expirând viaţă pe nările înjumătăţite de cameră. Cutia mea craniană e o maşinărie de tuns iarba cu gura întoarsă coloană gâtul meu e o vioară şi cuvântul buzei de jos poartă numele de Benjamin, cu sâni rotunzi, încadraţi de o lumină slabă.

Mă ninge pe jumătate de trup şi încetez să mai deschid ochii îţi simt umbra legănându-se pe scaun deasupra scaunului pe pereţi se stinge se întinde moare.
Îmi place să cred că poemul meu a fost o vrabie.

Intertextualitatea somnului.

"Atunci când îmi place cineva aşa mult, nu îi dezvălui niciodată numele. E ca şi cum aş renunţa la o parte din fiinţa lui. Am ajuns să-mi placă tainele. Ăsta pare să fie singurul lucru care face ca viaţa modernă să fie misterioasă şi minunată pentru noi. Cel mai banal lucru devine încântător, dacă nu facem altceva decât să-l ascundem. De câte ori plec din oraş, nu spun niciodată unde mă duc. Dacă aş face-o, aş pierde toată bucuria. Este un obicei prostesc, aş spune eu, dar cumva pare să aducă mult romantism în viaţa cuiva. Probabil că din cauza asta mă consideri un prostănac, nu-i aşa?"

Wilde, Portretul lui Dorian Gray

Jazz suite no.11

PRIVEŞTE-MĂ CUM Mă fac Verde

n-ai putea să mă convingi că eu nu sunt o portocală
marginile mele separă aerul de poezie
rareori mi se face somn tapetez palme după palme cuvinte după cuvinte unul peste altul
când dorm, dorm cu adâncurile de ieri, cu cele de alaltăieri, şi cu cele de elefant.
dacă mă întrebi cu ce trăiesc cuvintele, îţi spun că se hrănesc cu câte-un umăr de-al meu
am exact 443, le-am numărat în gând, ca pe scările spitalelor
bucăţile de faianţă, unele albe, altele roşii, unele roşii, altele albe, poezia asta e ca un tren
aş putea să scriu cel mai lung vers pe care l-a scris cineva vreodată şi acela să fie un zâmbet cafeniu de femeie îndrăgostită o mulatră care-şi suflă nasul ar putea să fie un soare de primăvară unul care să se uite la fustele norilor şi să fie pocnit de câte-o clapă de pian trezeşte-te
trezeşte-te te rog şi citeşte-mi alice in wonderland cu radioul aprins să pâlpăie toate luminile din casă ca nişte faruri-ochi de port marinăresc voi inversa cuvintele voi inversa toate cuvintele inventate vreodată voi inversa gurile aerului şi filmele se vor vedea de pe acoperişul mascat al unei cafenele plouate se simte fierbinţeala aia de vară cum se ridică sufletele în aer ca nişte dansatoare ne vom găsi pe-un acoperiş albastru de bloc cu multe antene parabolice toate casele se vor freca la ochi somnoroase ca nişte copii lăsaţi să se uite la televizor adorm toate în braţele noastre în colţuri deasupra noastră în dedesubturile noastre în noi adorm mereu se sting alte lumini se văd doar luminate buzele noastre de o frântură de bec semi-ars ne zâmbim cum îşi zâmbesc ochiurile de apă şi pavilioanele de vioară te amestec printre coaste claviculele ţi se înfăşoară ca nişte corzi în pieptul meu un cântec de primăvară frumos şi uşor priveşte-mă cum

Lungmetraj de sărut.

*mic dicţionar de sacadare de imagini şi nu de imagini sacadate*
trebuie să reiei tot drumul de la început reluare backwards flying backwards ca o pasăre ruptă doamne cât mi-aş dori o aripă un lungmetraj de sărut povestit în şaptişpe acte orizontal mascate de un paravan iluzoriu pe care să-l ronţăie şobolanii bară punct promit că n-am să citesc niciun cuvânt ultimele mele propoziţii le voi scrie cu ochii închişi alienarea personajului feminin din basmele polaroid voi scrie despre moartea retinelor despre cuvintele cu trompă, despre tine despre mine despre maimuţe voi scrie despre atâtea lucruri voi scrie despre nimic voi scrie despre fotografiile noastre voi scrie despre ghivece, despre ochii pasivi, despre activism,războaie, o să ne tăvălim în nisip, ne vor devora ciorile, ascultă-mă noi nu suntem cuvinte pe noi nu ne obligă nimeni să ne privim ochii noi nu avem degete şi nici gheare nici toalete luxoase pe noi ne-a bătut vântul la sapă n-am avut niciun tei la care să ţinem n-am văzut niciun film cu părinţii ne-am ruşinat la pornografii ieftine ne-am înroşit la faţă când ni s-a spus că suntem frumoşi că strungăreaţa trece că vom învăţa să cântăm la pian c-o să facem o casă la mare pe malul mării o să alungăm toate valurile c-o să renunţăm la a treia roată de la bicicletă ne-am bucurat am văzut apusul din tren am adormit pe câte un umăr ne-am visat la facultate ne-am apucat de păr ne-am făcut cozi ne-am fardat am plâns am făcut dragoste am căutat mansarde ne-am cumpărat draperii eu scriu cu ochii închişi de pe-acum mă legăn ca şi cum aş fi în propriul meu uter uneori nici măcar nu ştiu dacă aparţin înăntrului meu totului meu nimicului meu piticului meu etajului meu abrupt golului meu din spate, aripei mele de hipogrif obosind pe marginile coastelor încordarea sunt un porumbel îndrăgostit lasă-mă-n pace salvaţi-mi odată postarea vă rog mă dor mâinile mi-e greaţă vreau să plec de aici ia-mă te rog du-mă în spate cum se duc elefanţii cu maşina să uităm de prize de televizoarele color du-mă departe du-mă undeva rus să ne-ntindem valenţele pe ape să uit să mi se facă somn să uit să pronunţ cuvintele cu voce tare să cresc în umărul tău să îi cânt urechii tale să adormim în căzi albe sprijindu-ne umerii unul de celălalt să ne citim să ne iubim cum se iubesc felinarele ziua să fumăm privind tavanele stinse să ne cadă câte-o grindă pe pat şi să zâmbim să spunem cuvinte lungi, sticloase, prelungiri de sărut să alergăm ţinându-ne de mână să ne aşezăm trupurile pe câmpuri să ne uităm buletinele
să ameţim să ameţim să ameţim.

tratat de umbrelistică.

.Umbrelele obişnuite. Cu frecvenţă sporită. Majoritatea poartă pălărie roşie
şi răspund la numele de Iateuită.

într-o dimineaţăă
.teveitrezi cu un gol mare pe frunte o să încerci să-l ignori o să fie glontele tău preferat o să-l saluţi dimineaţa o să-i faci cunoştinţă cu rufele tale o să uiţi de el într-o zi nici vei mai simţi aerul fluturându-ţi venele nici măcar o adiere golul Ăsta nici nu se mai observă uite e aşa de mic e cât o nucă verde toţi avem unul în nas altul în ureche şi prin toate trece câte-o licărire de nimic uite poate că nu eşti altceva decât un gol oare cum se simt golurile? golurile sunt goale? golurile au sâni? şi dacă da, golurile ştiu să tasteze numere de telefon? fiinţe sparte geamuri uite dacă am lua fiecare spărtură ca un glonte ar trebui să pictez un parbriz poa să fie parbrizul tatei l-au ciuruit nişte pietre sau poa să fie parbrizul lui big chief- ştii cum sunt astea vai de mine când sunt mici sunt adorabile, ca nişte diamante, te uiţi cu jind la ele, mai mai să uiţi de volan apoi se fac mari mari ca nişte eczeme mi-aş fi dorit să-mi vopsesc capota verde şi să mi-o trag pe cap când am chef să mă feresc de cărămizi ca pelerinele de ploaie moarte umbrelelor umbrelele sunt ciuruite mă gândeam mereu că umbrelele au nişte ochi ascunşi şi că te privesc cum te încrunţi la ploaie sunt sigură că umbrelele n-au nicio vină pe ele le plouă cel mai mult dar ce fericite se deschid ca şi cum ar fi prima oară ca într-o îmbrăţişare de coastă stau toate umbrelele îmbrăţişate una peste alta colţ peste colţ buză lângă buză vai cât se iubesc umbrelele ca şi cum ar fi nişte discuri care se rotesc nonşalante la ploaie ca şi cum s-ar iubi de dinainte să se deschidă ca şi cum s-ar desface cu ele sărutul atingerilor de deget dar şi umbrelele au goluri pe la colţuri din pavilioanele urechii spre mijlocul gurii au un gol mai mare decât o nucă îl astupă uneori cu mâinile dar nu e de ajuns niciodată nu e de ajuns îţi mai rămâne câte-un dinte la vedere tot îţi văd surâsul oricât ai încerca să-l maschezi cu prosopul tălpile mele au uitat de goluri şi Iisus ar fi uitat de ele dacă s-ar fi inventat telefonul

.Umbrelele de sub mări. Ă. Răspund numai la apusurile de habarnam.

dansăm pe parchet tu şi cu mine cu tălpile goale
niciun pescăruş, just you and me
se aud doar buzele noastre
aerul plescăieşte între noi am părul ud ai părul ud
ai pielea udă am pielea udă deasupra noastră e o mare 5 pereţi o margine de pat
o pernă movulie se aude la radio ceva despre bac braţul meu se agaţă de braţul tău

nu-mi pasă de al doilea război mondial nu-mi pasă de noile descoperiri ştiinţifice nici măcar de fazani îţi spuneam zâmbeai eram la 40 000 de leghe sub mări cu umbrelele deschise umbrelele aici nu sunt altceva decât nişte colţuri rotunjite mary poppins a intrat la apă
închide ochii dragul meu astăzi nu trece niciun submarin just. you and me.

umbrela marină nu are dungi, deşi i-ar fi plăcut să aibă a crezut întotdeauna că e o zebră