altfel de ploaie

Se visează ţigle
rămâidrept ca o fereastră


Noaptea, se adună mâinile la uşă.
Zic, găseşte-mă, mă ascund pe sub pleoape.
Fiecare răsărit de soare se cuprinde cu buricul tău şi cu buricul meu.
Uit uşile deschise, ferestrele deschise.
Dacă plouă, plouă strâmb, tuşit. Prind ploile de toamnă alergând.
Se adună întunericul în mine ca apa în burlane.

Fredonez tâmpenii şi aştept ca şi cum n-aş şti că n-o să mai vină altă toamnă.
Îmi urăsc vena stângă pe zi ce trece.

Fac ceai şi mi se încruntă K-ul.

E ca la jocurile proaste de Darts, în care tu îmi nimereşti mie piciorul şi trebuie să.ţi sărut urechea
- în filmul de aseară, pe care nu l-am mai văzut, ea îl întreabă pe el de planeta jupiter dintre inel şi sferă care este prizonierul cui atunci m-am gândit la noi doi el îi spune ei dacă te-aş lua în braţe care dintre noi ar fi prizonierul? -

cad ţigle de pe casă şi tot am impresia că cineva a comandat ploaie

ceva rusesc

19s.


// bubuituri în perete. karyn cu coatele pe un balconaş vechi. ţigări. vecin cu un ochi strâmb. zâmbete. scriu pe marginile balconului, unde mănâncă un muncitor. mi-e bine. mă gândesc la colecţii albastre. mi-am desenat o nouă oaie pe perete. arunc prosoape pe geam şi cânt numai the cure. mă gândesc la marţi ca la o duminică de vară. o să ţopăim mult, şi n-o să te caut nicăieri. n-o să vii. ne gândim să ne cumpărăm tricouri. avem timp să ne ţinem de mână? nu mai circulă trenurile. aştept să se termine toate cele patru. scap pahare de lapte. tata spune că m-am schimbat la faţă. zâmbesc cu toate cearcănele. inimile sunt cozi de gâscă. tremur necontrolat noaptea. mi-am ars caietul cu copaci. mi-e greu să-mi dau seama de ce mi-e mai frică. cum să-ţi explic că nu se poate altfel?

privighetoarea şi trandafirul?
marius manole seamănă cu tine, iar eu mi-am pierdut ciocolata în timp ce mă holbam la afiş. singura mea reacţie a fost să mă uit în stânga, dreapta, înainte şi înapoi. în sus nu m-am uitat.

se vorbea astăzi despre un copac cu frunze roşii. inevitabil, m-am gândit la bărcuţele roşii pe care le-am găsit în coşul de gunoi.

strănut şi răguşesc. te aştept să trec prin mine ca o boală de vară. sunt nervoasă şi fericită, ca şi cum aş fi mâncat numai zahăr.

în oglinzile din magazine oamenii sunt bucle.

nu pot să termin cartea. încep altele, şi recitesc Maitreyi. e a doua oară săptămâna asta.
nu ştiu ce se întâmplă. dar ameţesc.

visez acelaşi scenariu prost de ceartă dintre noi tu dai vina pe timp eu te şterg la ochi tu pleci eu tac te întorci mereu după altă cămaşă şi apoi îmi ceri cheia eu îmi aprind o ţigară te las să aştepţi vrei să mă pocneşti se simte îţi tremură mâna dreaptă ca o portieră de maşină toate uşile sunt deschise şi intră vântul din toate balcoanele e alb peste tot mă scandalizez doar când mă atingi şi vreau să te sărut mai tare ca niciodată dar te las să pleci
îţi retez mâinile şi-ţi îngân ceva rusesc

se face iarăşi întuneric.

căci un suflet nu poate să atârne mai mult de un bec când se termină se termină şi fără să plouă // de-aş fi maşină n-aş mai alerga niciodată atâţia kilometri pentru un cioc de pasăre .

20000 de leghe sub nori.

ultimul accident aviatic s-a petrecut în dreptul genunchilor
tu erai afară de mult aveai un hanorac pe tine fumai şi-mi numărai stelele de pe partea stângă
eram departe de ferestre mi le zidisem sub sân ca pe nişte clădiri de marmură
nu vedeam decât prin tine ca printr-o lentilă veche zgâriată şi mi-era dor să macin fluturi pe podea când e frig se adună sub piele şi urlă cu spatele
tu ţi-ai eliberat braţul de al meu - ca un fum de ţigară care se disipă în aer.
atunci am izbit toate acoperişurile albe de casă. pe rând. ca pe nişte vertebre.
mă gândeam la maşini atunci. la maşinuţe buşitoare.
le făceam să zboare, ştii.

.
nu ştiu dacă pentru mine ai văzut lumină sau nu,
sau dacă după accident mai pot să-ţi văd ochii.
la spital am să le cer o oglindă şi-un zâmbet de-al tău
toate aşternuturile de spital albesc aşteptând oameni calzi.
Dumnezeu nu respiră nici în faţă nici în spate. singura cale e acoperişul.
dorul e mai rău decât un ţipăt de mamă sau un ciob spart nasture pe piele
dar eu aştept pe capotă
numărând stele de umăr drept
e tot ce mi-a mai rămas din aVion .

singurul lucru care mă face să zâmbesc e că mai sunt alţi aviatori, ca mine, care îşi mai ridică încă sufletul în aer. să zboare ca balonaşele de săpun. nu e nimic mai frumos decât să asculţi beatles 20000 de leghe sub nori.

trebuia să mă înveţi să fac avioane de hârtie. să mă înveţi cum să nu mă mai înţep în colţuri.

cu un singur ochi

Fairfarren, Alice.

.

aici plecăm şi ne întoarcem de la gâtul lung la gâtul lung

nu te poţi concepe ca nefiind

tot ce înoţi îţi rămâne pe talpă cum păşeşti pe înotul tău

zile trase de la rădăcină întârziate cu o secundă

dorm mai mult ca să nu-mi mai aud

oasele trosnind a zăpadă, a tine

oamenii nu mai taie lemne

se mulţumesc cu un gât în minus

căldură se face numai cu mâna altcuiva

tu te-ai rostogolit în mine ca într-o mare învolburată, plină cu peşti

eu nu mai trec prin vertebrele tale cu viteza unui asteroid privitor

ci doar mă-nclin verde înainte şi înapoi

strivesc maşinile cu irisul meu strivesc toate obiectele zburătoare aviatorule

am să-ţi trimit o hartă şi pe spatele ei am să desenez un copac

şi-am să-ţi zic

uite până aici durează sufletul meu

două păsări se distanţează mărunt până ajung să nu se mai vadă

decât scheletele lor înghiţite de sârmă

fiecare distanţă e o oglindă
şi fiecare oglindă e o gaură

cu un singur ochi.

scenariu post vertebral

unii dintre noi au fugit mai rău tu ai alergat după un autobuz
acum nu ştiu dacă îi mai dă sângele copacului nostru aici apa e caldă uneori găsesc oameni îmbrăcaţi în roşu artere dese vene doi oameni singuri unul îşi flutură părul altul chinuie o saltea amândoi s-au iubit odată el era la liceu penultimul din clasă ea era mai mică cu două zile odată s-au chinuit trei zile să-şi dea jos nisipul de pe picioare el îi aducea copaci în fiecare dimineaţă şi-i lipea pe frigider ea s-a angajat acum dar încă mai presează mere în caiete de biologie el îi scrie tot ce vede tot ce aude de la şantier când era ziua lor el rupea butoanele de la telecomandă aveau un singur polaroid cu ei doi care ştergeau un cornet de îngheţată când vorbeşte de ea i se înverzesc ochii lui şi i se sting genunchii ea s-a mutat la mare pentru că marea era a lor se chinuie acum chiria e mare ea nu ştie să facă nimic numără oamenii care intră şi pleacă din mare ca nişte musafiri pe stânci se aşează câteodată câte o bătrână cu ochi mici numele oraşului mereu se schimbă ca să meargă la muncă el ia autobuzul de lângă chioşcul de ziare albastru şi traversează fix trei străzi în fiecare dimineaţă ea îl visează cu două căni de cafea în mână cu cicatricea de pe mână frigându-se la degete aşteptând mereu aşteptând ceva ea se depărta ca maşinile în mers cu vertebrele desfăcute la spate alergând în spatele ferestrelor când nu pare duminică îi e dor

face baloane până adoarme şi se trezeşte vorbind alergând cu el spărgând valurile mării
urlând strângându-l de timp
de încheietură

un fel de n-am să mă chem înapoi

Am fugit să găsesc o depărtare mai adevărată. (I.v.)