aproape că-mi doresc să fi deșirat toate zilele de așteptare
dintr-o singură legănătură, care s-ar fi dus aproape singură,
ca o apă, în prelungirea degetelor.  ea mi-ar fi spart timpul
și el ar fi sângerat cu capul plecat până la tine înapoi.

Karyn? La mulți ani.
-

 001.004.007. Priveşte.

Voiam să fiu puternic, să am oase mari. Să strig și să te faci întreg. Te-am uitat, dar ai venit. M-au înţepat, uite. Erau seri în care mă închideam undeva într-un ochi şi aşteptam. Ochiul era mare, vezi. M-au tras de mâini şi de picioare. Când n-am mai putut să ţip, mi-am amintit. Înalt, înalt de tot. Mă duceai pe braţe. Te rugasem să nu mai întrebi, dar tu trebuia să ştii. Trebuia să-ţi arăt doar o venă. Ai fi înţeles, poate. 

Vrei să vii? În curte miroase a busuioc. Uneori vara mă aşez pe spate. Se aud mulţi câini. Nu i-am văzut niciodată. Le-am zâmbit copacilor. Erau mulţi şi mă priveau. Mă luai şi mă duceai încet. Uram totul, Karyn. Mă întreb ce mă mai robeşte acum. Am ochii limpezi. Aşa limpezi că mă trag înapoi. Ştiu cine eşti. Pleacă.  Erau multe feluri de întuneric. Într-unul pătrundeai mai încet, fiindcă era apă. Îmi curseseră picioarele. Un câmp mare. Traversai umerii. Îţi vedeam blocul. Era mic, cât o unghie. Te-aş fi luat în ochiul meu. M-am ghemuit pe pajişte. Ascultam. Mi-au rupt hainele, sângele. Lasă-i să plece. Seara, se văd mai greu. Erau mereu galbene maşinile. Nu mai auzeam nimic de pe drum. My dying animal. Atunci, nu eşti pierdut. Nu sunt puternic. Habar n-am cine eşti. Un grec îmi spunea poveşti. Erai ca un pian mare în mijlocul savanei. Ascuţiţi-le bine. Habar n-ai, dă-te la o parte. Când uiţi, atinge-ţi venele. Urmează-le cursul. Înainte, sălbaticii aşa îşi găseau drumul spre casă.

Aici.

-

Aş vrea să existe un rai, spuneai, un rai în care să nu mai plouă

Ştiu eu că de sus, de unde vin norii, de acolo vine tristeţea şi se lasă pe frunţile oamenilor

În raiul ăsta nici micul dejun al lui Alan n-ar mai fi aşa zgomotos

El n-ar mai fi Alan ci ar fi doar o prelungire a unui Alan mai vechi ce şi-a pierdut roşeaţa obrajilor

Uite, în rai mi-aş putea îndesa camera, ca într-un vagon, ştiind că nimeni nu s-ar supăra

Vor fi oameni amabili ce vor face acelaşi lucru ca şi mine bucuroşi că vor scăpa de ploaie

Îţi promit personajule te voi lua şi pe tine cu mine

Ştiu bine că vântul o să mi te zboare cu meridianele Cu planetele cu bolţile copacilor

Poate că într-o ploaie ne vom întâlni tu şi eu În aproapierea toamnei

Tu vei avea un cap în minus şi eu o pălărie pe care să-mi sprijin braţele, aproape sigur

Că ne-am văzut şi în altă parte

-

Te-am văzut, erai odată pe mijlocul trotuarului Îţi căutai ochelarii Eram în tramvai plecam spre casă

Ţi-aş fi spus, iartă-mă, ştiu că nu ţi-am mai scris, obişnuieşti şi acum să pleci de acasă cu brelocul de la mine

A fost o iarnă lungă, Karyn, iarna nu mai izbutesc să te mai simt

E ca şi cum frigul ăsta nenorocit mi-ar amorţi simţurile

Dimineaţa zâmbesc ca un condamnat la moarte Aproape putred Şi totuşi viu Ca şi cum aş aştepta

E ciudat poate şi muştele aşteaptă Ele rareori pleacă fără să se întoarcă

Cred eu că oamenii rămân într-un loc fiindcă le e teamă de ce s-ar întâmpla în absenţa lor

Îmi e atât de dor uneori să mă rogi să-ţi citesc subtitrarea Să-ţi zâmbesc Să te las în aer

Obişnuiam să ascultăm Bowie până venea 41 şi prindeam locurile din spate

la roată se simte greutatea pământului, spuneai tu, acolo trebuie să simţi cât de bătrân trebuie să fie

Mi-aş fi întins coastele până aproape de un mal cald, unde mi-aş fi odihnit oasele

Pe insula asta se află copacul Câţiva copii îl visează şi până la crengi încep să se trezească

Tu te sprijini în mine aşchios şi tulbure, ca un pui de elefant Rătăcit

te-aş smulge din piele, cu tot cu solzi, până ce durerea m-ar leşina

Îl cunosc, domnişoară, vine mereu la magazinul meu Cândva i-am ţinut geaca

Căuta dârz mărunt de pâine şi tot smotocindu-se prin buzunare, a dispărut

Tristeţea dumneavoastră se simte de la pântec trebuie să fiţi o asistentă medicală

Unii copaci cresc de-a lungul caselor Am crezut întotdeauna că aşa am crescut noi doi

Că-n bluzele mele ar fi încăput toţi oamenii pe care cândva i-am văzut tu şi eu la un loc Toate cuvintele

În inventarul ăsta de fluturi au ieşit aproape treizeci, cred că mi-au zburat din cameră

Mi-ai lăsat cândva un bilet Era aproape căzut din cutia poştală

Nesemnat murdărit de nişte tălpi de bocanci Ştiam cât de tare ţi-a tremurat mâna cât l-ai scris

Afară

te-am văzut, erai odată în tramvai, m-ai văzut şi tu, geamul era aburit, ţi-am văzut doar degetele

te-am strigat erau geamurile tu n-ai spus nimic dar eu

Regatul meu pentru o fereastră închisă pe dinafară

Căci dacă te închid pe dinafară ca pe fobii Eu nu te voi privi în ochi
Dărâm apele ce ţi se tulbură pe pleoapă ca o clădire

Se spunea că dinainte de dezastru ei au văzut ceva limpede, mai limpede decât o navă
Ea s-a mişcat repede, ca un câine, şi s-a ascuns undeva în spatele scaunului

Îţi strigă Adio văzului apoi se aşează cu toţii la masă

N-ai şti niciodată cât de întuneric poate fi întunericul până nu eşti întunericul însuşi
Vei înţelege poate de ce am ales să fug din el, să îmi înşir demonii pe preş, ca pe trene
Din alergătura copacului au zburat câteva păsări altele şi-au făcut cuib în genunchi

Dacă te-ai fi aşezat langă mine am fi părut nişte sume de umeri pe care se plimbă cuvintele
Din fereastra ta ar fi ieşit un soldat pe care l-aş fi închis repede, până să îi iasă picioarele
Nu te-am lăsat să-mi arăţi niciodată cât de întuneric e la tine
Spuneai că dacă ai face-o ai fi nevoit să îţi cauţi un spaţiu mai încăpător şi pentru mine şi pentru el
Căci întunericul ar fi ieşit la iveală ca o cutie a pandorei