joi, 18 mai 2017

duminică, 19 februarie 2017

a table for two




tu probabil că ai început un mileniu nou
pe o planetă străină
cu sau fără soare,
în care-ți permiți să dormi până după-amiaza

eu nu dorm nici ziua, nici noaptea
uneori pentru că simt că ești undeva pe-acolo
și vrei să spui ceva și nu poți

aș vrea să-ți dau un fir și-un pahar de plastic
să-l scobim chiar în mijloc și să-ntindem ața
între mine și tine
până rămâne dreaptă

am atâtea să-ți spun, c-ar trebui să-mi lipesc cuvintele
ca să ajungă la tine
spațiile dintre ele s-ar sparge în bucățele
și-ar pluti în aerul din spațiu

ți-aș spune să mă cauți
într-o scorbură îndepărtată
unde să-ți lipești capul și să asculți
un cântec care nu se aude imediat

un cântec pe care nu vrei să-l mai auzi
decât o singură dată și gata
și-apoi poți să dormi liniștit
la rădăcina unui copac

nu cred că ești un om rău, ești doar atât de confuz
încât te-ai rătăcit atât de tare ultima oară
că nimeni nu te-a mai găsit

dacă mi-ai trimis frimituri sau panglici colorate strânse de copaci
nu am reușit să văd nimic
am așteptat un semnal, am dormit iepurește
am plâns câinește, cu lacrimile uscate
am fugit de toată lumea atâta timp și tot ce-am făcut a fost să te aștept

să suni la interfon fără să anunți
și să îți răspund din inerție
până să apuci să zici ceva

atât aș vrea
și-apoi putem să dormim împreună,
dar mereu separat,
fiecare cu rădăcinile lui
galaxiile lui

așa cum a fost mereu
cu mine și cu tine


Nocturnal Animals - Table For Two

vineri, 10 iunie 2016

de pe un mal pe altul

marți, 26 aprilie 2016

-

19 Apr 2014, 6:13pm


e sfârșit de seară și de sâmbătă și de orice și oamenii se îmbracă frumos să plece la biserică și 
orice
eu sunt nespălată de ieri și nu-mi doresc nici să ies din casă nici să prind lumină
vreau doar să stau cu tine în seara asta. se poate?

-

you're missing so many beautiful things, child.
am început să uit atâtea lucruri, că-mi vine pur și simplu să le agăț de câte o piatră
și curtea mea s-ar umple de un morman de bolovani.







miercuri, 30 martie 2016

nimic de ieri nu mai locuiește aici


                                                           

I

această cameră nu îmi mai aparține
pereții ei au fost cândva mici și calzi ca tălpile mamei
am respirat împreună același aer și ne-am ținut în brațe pe frigurile năprasnice
care ne chirceau ca bobocii de flori
aici treceau printr-o prismă toate cântecele cocoșilor din cartier

aici ne-am ascultat și ne-am iubit infinit, ca șiragurile de mărgele
de la coadă la cap și de la cap la coadă
ca și cum deasupra și dedesubtul nostru
s-ar fi aflat saltele pufoase umplute cu aer

II

ești o căprioară rătăcită în jungla amazoniană, îmi spuneai


în această pădure amazoniană pielea începe să se topească de pe mine
de pe inima mea; picăturile cad ca niște comete pe pământ
și se afundă până ajung la căldură
nu îmi mai doresc nimic, îți spun
nu mai am nicio dorință pe pământ
m-am deschis prea mult, ca un cer atât de luminos
că a orbit toate animalele care l-au privit în ochi

nu mai vreau nici măcar să mă odihnesc
vreau să alerg până celulele mele se vor fi topit complet
și vor fi apărut altele în loc, pe nesimțite

I

aici a fost cândva casa mea
te priveam în ochi de dincolo de carnea mea
mușchii mei își deschideau pleoapele să te vadă mai bine
te știam ca un copil care îți recită toate capitalele lumii
dintr-un lat până la celălalt eram o apă limpede


ne-am terminat brusc ca două șine de cale ferată, cu ignoranța cu care
un bătrânel își amână moartea:
 am trecut prin urechile acului
fără să ne mai atingem vreun pic

II

peste pielea noastră veche a început să crească cel mai verde mușchi
aici păsările și animalele se opresc cu trupurile lor vechi sau noi
și stau să se odihnească

nimic de ieri nu mai locuiește aici






vineri, 25 martie 2016





//

uneori suntem atât de goi încât
stomăcelele noastre pline de aer încep să se întindă ca arcurile
împunse de săgeți
căutând să agațe cu buricele degetelor ceva plin de care să se prindă
o scamă în zbor sau un puf de săpun

atunci când ne găsim orbește
ne ținem puțin în brațe
cu trupurile noastre plutitoare
ne întoarcem pe toate părțile și ne pupăm ca două amibe
până ne înghițim fără să vrem

din spațiu am părea că pur și simplu așa am fost dintotdeauna
unul din coama celuilalt
unul din aerul celuilalt
un ou complet și cald
ca o gâlmă de copac

noaptea ne-am desprinde unul de celălalt
din același accident

o ploaie de puf de păpădie ar cuprinde orașul
gurile de aerisire ale blocurilor nările copacilor
grătarele puse la intrările caloriferelor

galopând cu buricele degetelor






miercuri, 27 ianuarie 2016

întunericul a acoperit stomacul balenei


întunericul a acoperit stomacul balenei
îmi legăn durerea din piept înainte și înapoi
ca un deget de copac în fața vântului

apa îmi ajunge până la pântec
o baltă în care se scaldă inundate lucruri
pe care le-am înghițit repede în mine și le-am ascuns de frig
fără să le privesc măcar în ochi
lucrurile și-au făcut curând umbre 
care se acoperă una pe cealaltă 

stau cu durerea mea la lumina unei lumânări 
afară vântul bate cu ciocanul și ne strivește marginile
bucăți din aer cad peste stomacul animalului ca niște pălării
stomacul animalului se curbează și le face loc

uneori ne rămân câteva crăpături prin care ne scoatem gurile de pește
respirăm aerul polar care ne ține în brațe
el se întinde ca o coamă de cal de-a lungul trupurilor noastre
steluțele de gheață pocnesc în apa caldă
și lasă o lumină slabă

mă deschid și durerea mea se deschide și ea cu tot cu piele
căldura iese din organismele noastre
ne facem ghemotoace de căldură cu palmele
apoi le aruncăm pe fundul apei
unde se adăpostesc timide în spatele pietrelor 
și ne așteaptă să revenim