aKadele şi scrisori.

Duminică, 14 august 1991.

Dragă..
Nu.. Scumpă claviculă ..
Ah. Stimabilă..
Dragăumărstângador,

M-am hotărât să-ţi scriu o scrisoare. Nu fac asta atât de des, dar m-am pomenit cu veioza lipită de picioare. M-am uitat aşa mult la ea. Are nişte gândăcei pe ea, le-am văzut baza aripilor. Nu se mişcă şi nici n-ar putea să se urce pe mine. Cred că au orbit. Ţi-ai privit vreodată umbra în tavan? Eu n-am lumină în cameră, dar încerc mereu să mă privesc în ochi. Nu văd decât o emisferă mare-de-tot, care se clatină, încadrată de nişte degete. Mi-am zis că aşa arată toţi oamenii de fapt. Oglinzile sunt nişte creioane colorate. Dacă ne-ar arăta aşa cum suntem noi, de fapt, adică nişte umbre, nu le-ar cumpăra nimeni niciodată. De altfel, în dedesubtul pielii noastre, nu se află carne. Carnea nu e a noastră. Ea clipeşte din spatele nostru, am impresia că trăiesc la câţiva centimetri de trupul meu, nu ştiu exact câţi, dar pornesc din râul tălpii şi mă depărtez până înspre buze. Mă suprapun atât de bine cu trupul meu, încât nimeni n-ar băga de seamă că suntem doi. Seara, trebuie să intrăm în casă. Atunci se văd diferenţele. M-am privit odată într-un garaj şi şi şi m-am speriat şi s-a speriat şi el. Ne-am întors amândoi cu spatele şi ne-am arcuit venele una pe cealaltă, lovindu-ne aripile. Acum îţi scriu chinuit, mi se pune în faţă ca un animal flămând şi îmi ia toată lumina. Vei observa că unele cuvintele sunt lăbărţate..ori tăiate. Mi-e frică să mă uit. Cred că propoziţiile mele sunt deja tăiate. Pe măsură ce scriu, mă urmăreşte o dungă groasă, ca de pix curgând, care-mi acoperă cuvintele. Rămân câteva căciuliţe şi pe spatele paginii, în dosul ei alb, rămân urme ale lor. Au fost cândva născute. Au ieşit din alt trup, au urmărit linii de piele. Dacă există pentru fiecare cuvânt o umbră, aceea nu se suprapune cu ea, ci se află în spatele ei perfect întors la 11 grade, pe pagina următoare. Impregnări negricioase de sărut albastru. Noi nu suntem altceva decât nişte cuvinte negricioase, nişte animale burtoase care se-ntind pe nişte pagini şi tânjesc după atingeri. Am hotărât să-mi cumpăr multe perne cu sistem embrassing. Când îmbrăţişezi calorifere. Când îmbrăţişezi umerii copacilor. Când dansezi cu perdele. Vreau să visez mult, şi mi-am pus o găleată în faţa patului, ca să nu cumva să fugă şi să se întindă pe podea. În mijlocul unui vis, vreau să te sun şi să îţi spun toate numerele care-mi trec prin minte. Am hotărât să-ţi cumpăr zambile în fiecare dimineaţă şi să ţi le las pe balcon, când te duci să fumezi să le găseşti deja ofilite, obosite, întinse pe marginile pe care-ţi ţii tu coatele mereu. Am început să clipesc cu un ochi şi un coleg de serviciu mi-a spus că în ochiul meu se află un ochi mai mic şi un măr mai mare decât el. M-a întrebat dacă visez mere ori dacă am mâncat unul şi nu mi-a priit. N-am ştiut ce să-i răspund. Vreau să-mi desenez elefanţi pe marginea mea preferată de pat. Pe cealaltă, am să desenez o baltă şi-am să desenez broaşte râioase. Aşa le-am explicat copiilor de la etajul 2 de ce mi se umflă mereu parchetul, după ce mă întorc pe partea cealaltă. Mă joc de-a v-aţi ascunselea cu mobila mea şi o găsesc mereu în baie. Alteori, deschid frigiderul şi-mi găsesc câte-un deget aruncat prin partea cu brânzeturile. Mi-e dor de tine şi mă întreb dacă ai avut răbdare să citeşti până aici. Nu am ştiut niciodată să scriu o scrisoare. Mama mea era curajoasă şi îi trimitea mereu tatei, care mergea mereu la război, venea mereu cu o cască pe cap şi în scrisorile lui mereu se ascundea de după un copac şi auzea mulţi copii care strigau după mâncare. Am iubit atâtea lucruri, l-am iubit şi pe Dumnezeu.

Şi..

În continuare, am decis să culeg fiecare cuvânt care se aude la radio şi să-l modific aşa de rău încât nimeni să nu-l mai recunoască. Poate să devină însuşi copacul acela ciufulit din curtea şcolii, ori coada unui vrej de fasole. Am să-l prelungesc atât de tare, cu vocalele scoase în exterior, chinuit în cochilia lui. O să-şi întindă atât de nervos mânuţele să răzbată printre pereţi, ca o apă tulbure. Toată arta asta o să se scurgă în alte canale. Canalele lui Proust erau cele mai şmechere. Ele răsăreau printre firicelele de iarbă dinspre gene, înapoia pleoapelor, şerpuindu-se ca durerea de-a lungul şirei spinării. Se-ntindeau mereu sub piele, lipite de piele, fără capăt, gudurându-se ca nişte fire de păr de-a lungul unei aluniţe. Am să fac, aşadar, un canal prin care să se scurgă toate cuvintele astea. O să fie umbra mea cea de-a treia, după coama calului de mare şi talpa pescăruşului.

Am vrut să te fac umbra mea de-a patra, dar mi-am adus aminte că.. ţie nu-ţi plac numerele pare şi că.. niciun număr par n-a ştiut vreodată să zboare.

A ta. Cu-un-nume-care-începe-cu-Luni.

Cele trei degete ale dinozaurului sau demitizarea dimineţilor.

Soldatul

mi-ai spus trebuie să te legeni pe partea dreaptă, apoi pe stânga, să tragi tare de mâna mea, să nu cumva să-mi dai drumul, să-ţi lungeşti braţul ca şi cum ai măsura pământul cu palmele să-ţi strângi picioarele de lemn ca ale soldăţelului de plumb vântul o să-ţi fluture paltonul.

Mica Sirenă

[o să-ţi desenez cel mai frumos zâmbet pe care-l ştiu eu mie mi-au zâmbit atâţia oameni unul cu pălărie neagră, care stătea la coadă în faţa mea la pâine, o femeie care purta două perechi de mănuşi era aşa friguroasă azi mi-au zâmbit o grămadă de oameni îmi amintesc semilunele lor cuvintele lor stingându-se în cuvintele mele ochii lor spuneau atât de multe atâtea nimicuri atâtea vase atâtea draperii atâţia oameni oglinzi mă uitam la ei şi-mi aminteam de vocea subţire care-mi spunea Mica Sirenă. toate punctele se frângeau în irişi toţi irişii toate cărucioarele pe care le ducea irisul meu prin canalele minţilor printre feliile de carne toate rădăcinile lor toate deducţiile lor toate imaginile lor zâmbetele nu fac altceva decât să strălucească într-un nimic să plutească deasupra unei ape nişte dimineţi însorite mincinoase punct. ]

Dimineaţa e un peşte

mi-am distrus degetele, pe rând. n-a mai rămas nimic din ele.
mă trezesc dimineaţa, cu urme de roşeaţă pe mâini. prin pereţi trec trenuri care nu-s ale mele. a fost odată un om rău, rău de tot, care le stingea lumina mamelor care coseau. râdea de ele şi le închidea în cămăruţe înguste. dimineaţa, se trezeau buimăcite de lumina perdelelor şi orbeau. dimineţile sunt peşti cu cozi rotunde, dintre aceia care se răsucesc de mânie în jurul înotătoarelor şi fac spumă multă.

Cele trei degete ale dinozaurului

dacă mi-ar spune uite îţi dau aici trei degete schimbă totul cu ele scrie cuvinte frumoase stinge întrerupătoare bea-ţi laptele dimineaţa strânge-ţi perdelele iubeşte umeri ascultă biciuieşte-te cântă la chitară fă prăjituri noduri duble la şireturi cumpără-ţi cămăşi cu ele îmbrăţişează-ţi vecinii învaţă-ţi coastele să curgă artiştii visează noaptea degetul cu care cântă la pian ziua şi pe care-l mânjesc pereţii de pământ noaptea.

...

Cu aripile răsucite.

câte suflete pot încăpea în unul singur?

vom sta vom desena case cu hornul pe partea stângă ne vom legăna pe jumătăţi de pat vom uita să stingem televizoarele noaptea n-o să se facă niciodată cu adevărat dimineaţă ne vom repeta infinitele regularităţi absurdităţi intenţionate deprinderi lingvistice toate cuvintele de pe buzele tuturor răsărind din aceleaşi buze mereu aceleaşi se rostesc şoptit ca un noapte bună toate cuvintele astea care sună ascendent ca şi cum s-ar grăbi unul pe celălalt, s-ar împinge de la spate dinspre cerul gurii o desfătare a sunetului lăuntrică şi rece să se răcească toate sunetele pe limba noastră să se facă reci imuabile să ne iubim cu jumătăţile de calorifer. maşinilor care merg fără motor mâinilor care se iubesc cu umerii şi nu cu pulpele tuturor pupilelor pescăruş le voi desena pe toate zgâriate pe faţă zgâriate de un pix albastru cu umbră stinsă pătrăţel pe caiet ce sfioase sunt vârfurile de creion se-nchid în sine pe măsură ce se privesc pe foi, ca într-o oglindă masivă care respiră deasupra lor lăuză când respiri respiri cu totul cum respiră frunzele îţi respiră aşternutul de nucă coastele ţi se gâdilă ca nişte arcordeoane când iubeşti iubeşti o singură dată am întrebat odată pe cineva ce dumnezeu înseamnă să iubeşti stăteam rezemată de o tăblie de pat cu o carte de marquez în mână iubirea mi s-a zis e o izbitură puternică.

când închizi ochii, vezi maşini albastre, semafoare, constelaţii dacă ai şti că în timpul orelor îţi desenez constelaţiile de pe gât pe spatele manualelor în spatele culoarul meu disperat pe care aleargă toţi şi se amestecă cu gurile cu mâinile cu sacourile rămân suspendaţi în graba asta cu care se sărută fără să se uite la nimic altceva decât la gurile lor la sufletele lor roşii dacă ţi-aş spune că şi ele roşesc cum roşesc nucile ai râde. când închid ochii, nu văd altceva decât un pescăruş cu aripa răsucită.

spune-mi ce vezi când închizi ochii. prima oară şi prima oară fără să trişezi fără să te gândeşti fără să creezi modele fără să asemeni fără să compari dacă e un hipogrif salută-l din partea mea dacă ştii cum arată să nu-l confunzi cu un cal caii sunt de mare de acum înainte căluţi de mare cu cozi răsucite.

pixul meu va merge întrerupt, mai întrerupt decât o pană de trabant pixul meu va lăsa dâre pe marginile tâmplelor dâre colorate, zebrate, pe care vor trece oamenii ăştia toţi cu sacoşi în mână ţinându-se de mână alergând să prindă un bilet un trandafir un cuvânt un rămas-bun colecţionez priviri ţi-am mai zis dar de data asta sunt întunecate ca nişte scoici închise ochi închişi porturi maritime. voi sta în port şi te voi aştepta în fiecare dimineaţă. între orele 4 şi 7. voi avea o trăistuţă în dungi. albastre. albe. şi roşii. un păr ciufulit. nu mă uit niciodată în faţă mi-e teamă de mare eu doar o aud o aud tot timpul e o boală de-a mea. te aştept mă aşez turceşte pe asfalt te aştept. pescăruşule. ceasurile mi se urcă pe spate. scutură-te de cenuşă şi cântă-mi.

Clapele de pian.

arta poetică în treişpe ferestre

Doamne, câtă sete îmi e.
Mâinile mele miros a poezie.
Mă chinui să curăţ ecranul telefonului.
Mă ninge pe jumătate de trup.

Mi-aş fi dorit să fiu stângaci, să iubesc stângaci, să lovesc cu stânga, să sângerez cu stânga. Sunt degetul stâng al mâinii unui elefant. Când îmi place ce scriu, mă simt ca un cal verde citesc şi mă gudur toată în adâncuri mi se gâdilă venele capilare între ele le simt ca pe nişte trestii când mi-e sete mi se pare că stomacul meu vorbeşte în pakistaneză cu cerul gurii ca şi cum ar aştepta să se lumineze vreun bec ca şi cum ar striga ferestrelor puţină milă un animal asfixiat de propriile lui degete sângerânde Mi-e frică să număr câţi copaci mor zilnic în mine îi simt stingându-se pe rând în mine ca nişte ciocniri de pahar spărgându-se Mă întreb dacă sângele lor se amestecă cu sângele meu dacă în vârful degetului meu se află vreun ochi sau vreo lentilă-zigurat pe care s-o răsucesc printre unghii ca pe nişte litere De pildă i-aş putea strivi o geană cu fiecare cuvânt ar fi o boală fiecare literă o aud răsucindu-se sfoară în jurul pupilei mele aşa cum aleargă somnoroasă spre degetele mele ca să prindă viaţă să se înalţe luminoasă pe foile caietului o pot auzi întingându-se izbăvită în marginile pixului ca şi cum nu ar ieşi din afara lui , Ci ar fi o prelungire a pixului, neuronii mei sunt Neuronii pixului meu ori se răsucesc şi ei între ei ca nişte boli de piele ca nişte scări rulante în celălalt intrând expirând viaţă pe nările înjumătăţite de cameră. Cutia mea craniană e o maşinărie de tuns iarba cu gura întoarsă coloană gâtul meu e o vioară şi cuvântul buzei de jos poartă numele de Benjamin, cu sâni rotunzi, încadraţi de o lumină slabă.

Mă ninge pe jumătate de trup şi încetez să mai deschid ochii îţi simt umbra legănându-se pe scaun deasupra scaunului pe pereţi se stinge se întinde moare.
Îmi place să cred că poemul meu a fost o vrabie.

Intertextualitatea somnului.

"Atunci când îmi place cineva aşa mult, nu îi dezvălui niciodată numele. E ca şi cum aş renunţa la o parte din fiinţa lui. Am ajuns să-mi placă tainele. Ăsta pare să fie singurul lucru care face ca viaţa modernă să fie misterioasă şi minunată pentru noi. Cel mai banal lucru devine încântător, dacă nu facem altceva decât să-l ascundem. De câte ori plec din oraş, nu spun niciodată unde mă duc. Dacă aş face-o, aş pierde toată bucuria. Este un obicei prostesc, aş spune eu, dar cumva pare să aducă mult romantism în viaţa cuiva. Probabil că din cauza asta mă consideri un prostănac, nu-i aşa?"

Wilde, Portretul lui Dorian Gray

Jazz suite no.11

PRIVEŞTE-MĂ CUM Mă fac Verde

n-ai putea să mă convingi că eu nu sunt o portocală
marginile mele separă aerul de poezie
rareori mi se face somn tapetez palme după palme cuvinte după cuvinte unul peste altul
când dorm, dorm cu adâncurile de ieri, cu cele de alaltăieri, şi cu cele de elefant.
dacă mă întrebi cu ce trăiesc cuvintele, îţi spun că se hrănesc cu câte-un umăr de-al meu
am exact 443, le-am numărat în gând, ca pe scările spitalelor
bucăţile de faianţă, unele albe, altele roşii, unele roşii, altele albe, poezia asta e ca un tren
aş putea să scriu cel mai lung vers pe care l-a scris cineva vreodată şi acela să fie un zâmbet cafeniu de femeie îndrăgostită o mulatră care-şi suflă nasul ar putea să fie un soare de primăvară unul care să se uite la fustele norilor şi să fie pocnit de câte-o clapă de pian trezeşte-te
trezeşte-te te rog şi citeşte-mi alice in wonderland cu radioul aprins să pâlpăie toate luminile din casă ca nişte faruri-ochi de port marinăresc voi inversa cuvintele voi inversa toate cuvintele inventate vreodată voi inversa gurile aerului şi filmele se vor vedea de pe acoperişul mascat al unei cafenele plouate se simte fierbinţeala aia de vară cum se ridică sufletele în aer ca nişte dansatoare ne vom găsi pe-un acoperiş albastru de bloc cu multe antene parabolice toate casele se vor freca la ochi somnoroase ca nişte copii lăsaţi să se uite la televizor adorm toate în braţele noastre în colţuri deasupra noastră în dedesubturile noastre în noi adorm mereu se sting alte lumini se văd doar luminate buzele noastre de o frântură de bec semi-ars ne zâmbim cum îşi zâmbesc ochiurile de apă şi pavilioanele de vioară te amestec printre coaste claviculele ţi se înfăşoară ca nişte corzi în pieptul meu un cântec de primăvară frumos şi uşor priveşte-mă cum