I write to you from a far-off land

către Chris Marker

 mi-am pierdut ochelarii
şi aici toate stele au rămas fără nume
puţini oameni se mai îmbujorează la ceva
cu toţii aşteptăm să ne mutăm într-un sentiment nou
cât mai încăpător cu putinţă, care să cuprindă
atât de multe lucruri pe care am fi vrut să le spunem
dar n-am ştiut aşa că am preferat să ne prefacem că nu ştim să simţim
oamenii îşi dau tristeţea de la unul la celălalt
suflându-şi în ceafă
 
 aici alăptatul şi-a pierdut de mult statutul de metaforă
cei mai mulţi oameni râd la vederea normalităţii
ca la un muzeu de urşi polari

sunt nopţi în care nimic nu te linişteşte
nici măcar gândul la un ventilator care să cuprindă camera
într-o îmbrăţişare

găsesc o ultimă bucurie în a privi zăpada curgând uşor
peste maşinile lăsate în linie
parcă întinzându-şi coamele
să fie mângâiate

obişnuinţa de a simţi un gol în stomac în faţa unei furtuni neobişnuit de frumoase

îmi întind braţul către mijlocul tău
ca într-o pădure

aici blocurile sunt scunde până la genunchi
cât oamenii să coboare ferestrele şi să se prindă unii de alţii

aud noaptea un radio stricat care repetă la infinit o poveste cu o căruţă
un om singur care trebuia să ajungă la cineva
şi ningea incredibil şi caii lui erau obosiţi
dar dacă aţipea nu mai ajungea niciodată

singurătatea noastră urcă pereţii
totuşi rareori apucă să înconjoare casele
dimineaţa oamenii o taie de la rădăcină

am mii de buşteni pitici pe care îmi pun capul să adorm
şi aştept furtuna

există o obişnuinţă, cred eu, de a simţi un gol în stomac
în faţa unei furtuni neobişnuit de frumoase

furtuna, deşi dezbină, e în stare să aducă părticele dintr-o casă la mile distanţă
o haină, o ţiglă, o mănuşă
furtuna le aleargă şi se proptesc în sânul zidurilor noastre
le luăm şi le punem la uscat
şi a doua zi le simţim în mâini

rareori lucrurile mai păstrează ceva din oameni
totuşi noi le aşezăm pe sârmă în lipsa celorlalţi
o mănuşă în locul unui catafalc
sau unei fotografii

îmi întind braţul către mijlocul tău
mi-e frig, mă ninge
şi dacă aţipesc n-o să mai vii niciodată

posibilitatea unei insule:
o parcare înaltă
în care să ne aşezăm pe spate
şi să ne privim absenţele
 


-
(privirile dintre oameni circulă privirea mea în privirea copilului în privirea câinelui o continuă căutare a privirii care să ne spună mai mult decât ceva ce ştim deja

greg haines îmi spune că undeva  în spatele ochilor noştri există un soi de foiţă de aur care se deschide ca o floricică de porumb dacă te uiţi puţin la ea

mai mult decât o căutare, e ca un pixel care a murit. şi-n locul lui răsare o lumină pe ecran. şi orice ai deschide, orice ai face, lumina aia o să fie acolo

probabil că privind înapoi toate stelele sunt pixeli morţi
sau priviri care pur şi simplu nu ajung una la cealaltă

de teamă cu toţii ne-am mutat aici

stăm chirciţi în spatele unor garduri şi ne lipim ochii de nişte găuri
aşteptând cuminţi să plece toată lumea
şi abia atunci ne dezbrăcăm
ne ascundem hainele în pământ
şi cădem pur şi simplu obosiţi)

șase ani pe fundul unui ocean

am urmărit toate cetele de îngeri care au trecut în lunile astea. niciuna nu mi te-a adus înapoi
deși m-am rugat la toți sfinții să-ți spună
să-ți arate și ție cu săgețile lor
câte-o insulă frumoasă și gri
pe care s-o cureți cu buricele degetelor

uneori, când e foarte liniștit, îmi deschid toate inimile din palme
din genunchi din picioare
și într-una din ele te las să vii
să-ți lași capul și să dormi

când ai murit, mi s-a făcut foarte frică.  și totul mi se părea exagerat de mare
pentru un om atât de mic. mi se părea că oamenii pur și simplu nu înțeleg
că n-ai fi vrut funde colorate bocitoare și fanfare
ci pur și simplu ca cineva să vadă
cât ești de singur
 
am plâns de atunci cu tine în autobuze și parcări
pe avarii sau fără avarii, cu certitudinea că pe undeva
tu știi mai bine decât mine ce înseamnă o distanță
și că toată confuzia mea nu e nimic pe lângă nimicul tău

știu c-ai fi vrut să auzi că nimic nu mai e la fel fără tine
că nimeni nu mai pictează că nimeni nu mai scrie
că după ce ne vom duce noi oamenii își vor închide obloanele
 pentru foarte mulți iubitule tu n-ai însemnat nimic
fanfarele s-au mutat și chioșcul cu înghețată s-a închis
și nimeni nu mai intră pe messenger

îmi imaginez șase ani pe fundul unui ocean
deasupra e o insulă așa frumoasă și verde
deasupra insulei e un cer așa albastru și deschis
deasupra cerului zboară cele mai ascuțite păsări
apa mă duce și nu-s nimic altceva decât o mână
care te caută

am ascultat un poem in mai multe marimi
femeile l-au prins intre picioare si l-au leganat
is it you or is it me?
am crescut cu coarnele inapoi si m-am rugat ca un pocait pentru apa
se spune ca tot ce lasi sa creasca inauntru creste stramb
ca o unghie incarnata
te-am adus aici si-n loc sa cresti ai cazut din picioare

mai intai se aude o voce timida si ti se incolaceste de ureche
talpile ei te tin strans si viu, ca o rana cruda
nani, nani, puisorul mamii, puisor micut
inchide-te si nu lasa intunericul sa treaca
dimineata ochiul pielii se trezeste si iti face loc
si te ridici si ai atata lumina pe tine

ma bucur si ma intind langa copaci si copacii ma tin de degete
si cateodata si aerul pare sa se ingroape cu noi acolo
si mergem, barca e mica, incap doar eu, si vaslesc asa un pic
dar ma ratacesc repede/ totul arata ca un pantec viu si lin, neatins
prin apa rareori ies pasari si nimeni nu ma priveste

in raul asta Thetys i-a facut baie lui Ahile si l-a tinut de calcai
ca sa nu-i mai fie frica de nimic / Ahile n-a inteles atunci nimic
a inchis ochii si s-a scufundat apa l-a imbratisat si i-a soptit la ureche
Ahile a ras si nu si-a mai adus aminte de nimic a doua zi

e o voce de care n-ai mai auzit vreodata copacii stau cu urechile neclintite
aud ceva vag si nedeslusit, ca un gangurit de copil
copilul rade apoi si fuge prin iarba si iarba creste odata cu el
am stat cu buzele lipite de barca mea si n-am avut cui sa-i platesc tribut
asa ca am lasat banutii insirati pe marginea barcii
dimineata ma trezeam in aceeasi pozitie si priveam cu un ochi marginea barcii
si banutii mei stateau tot acolo

curand m-am simtit obosit mai obosit decat pamantul
imi lipisem toata pielea de lemnul de sub mine
mi-era cald si vantul ma batea pe spate aproape amical
vad ca taci, asa ca o sa incep eu sa vorbesc
iti povestesc de ursul meu portocaliu de plus niciodata nu mi-a placut portocaliul
nu e o culoare potrivita pentru un urs
mama mi l-a cumparat intr-o dupa-amiaza de iarna dupa ce i-am plans pe strada
ursul asta inghitea mai mult praf decat o cana de lapte
mama il spala si il intindea pe sarma
ursul meu devenea un morman greu si apa se scurgea din el
trecea prin el ca prin ceva fara viata

atunci am inteles ca pe unde trece apa asa pe acolo nu exista suflet
i-am cantat ca unui mort si acum iti cant si tie
nani, nani, puiul mamii
ursul o sa se usuce si praful o sa il inghita din nou
acum nu-mi mai e frica nici mie stiu deja ce-o sa se intample
o sa astept cuminte si-am sa imi golesc buzunarele

despre uitare și orașe plutitoare

 

există o planetă deasupra lumii
în care oamenii se duc să moară
aprind o lumânare și o înfig în apa noroioasă
o undă portocalie gravitează în jurul  flăcărilor
 nimic mai liniștit pe planeta asta/ mâna mea o mângâie pe a ta
iar sunetul se propagă kilometri distanță într-o arie de mussorgsky
cu toate că oamenii ajung aici să moară mingile de golf nu contenesc să zboare
alambicat și să ajungă accidental pe pământ unde probabil se cuibăresc în copaci
oamenii râd și o iau de la capăt
mâna ta o mângâie pe a mea și te strig pe nume dar nu mai știi nici tu cine ești

nu-i nimic, spuneam, hai să mai aprindem o lumânare și am să îți dau un nou nume
și-o să pleci pe un cal și o să dai ocolul planetei ăsteia de trei ori
în șaizeci și nouă de zile o să mi te întorci acasă
transpirat extenuat și totuși cu un zâmbet neînțeles pe față
oferindu-mi un buchet de pământ

am să râd și am să zic, ce prostuț ești, Matei, nu știi tu
că numai orbii știu să se întoarcă doar acasă?
atâta apă aici și atâta aur
și tu îmi aduci pământ?

ai îmbătrânit, ai ochi mai mici și mâinile tale trebuie să își fi găsit echilibrul
ai încetat să tremuri și ai devenit aproape pictural
mustața ta turcească îți înconjoară fața
ești fericit și habar n-ai cine sunt

îți zic, te-am iubit cândva foarte mult, stăteam aici
credeam că am venit să murim dar de fapt așteptăm degeaba
femeile și-au trimis bărbații să caute o ieșire
ți-am auzit plânsul de la mile depărtare
sunetul înfundat vibra câteodată și zdruncina lumânările

ți-am luat pământul din pumn și n-am știut ce să fac cu el
așa că l-am mâncat împreună
l-am împărțit în fășii egale
ne-am cuibărit fiecare pe particica lui de fiord
unul în spatele celuilalt

ultimul lucru pe care mi-l voi aminti
va fi aria lui mussorgsky trecând ușor
printre fumul lumânărilor
și respirația greoaie a tuturor
neștiind nici ea cum să iasă de aici



 


 

-

voi lua lumină din palmele tale

şi am să traversez cu ea trei străzi pline de oameni

pe stânga şi pe dreapta

am mimat cu toţii grija şi am crezut că suntem pe rând Andrei Gorchakov 

lumina noastră ajungea rareori în tocul uşii unde trebuia să lase un semn mare 

de care să ne aducem aminte

aş vrea să ştiu totuşi azi după atâta timp 
de cine apăr lumina asta de ploaie sau de ochii tăi

de la ierusalim drumul înapoi se face într-un avion
în care trebuie să circule toate luminile date vreodată oamenilor
una lângă alta candelă lângă candelă
ca un banc de haiku-uri moarte

ți-am dus trupul pe brațe
de-a lungul Nilului și i-am întrebat pe toți oamenii
și nimeni n-a știut să-mi zică unde e inima lui
păsările îi palpau pielea și îl lăsau să plece

am zăcut cu brațul tău gol și mort lângă mine
noapte venea greu în deșert și era mai rece ca trupul tău
am urlat și ți-am cântat într-o limbă neștiută
nu te împușca, iubitule
am să fac cercuri cu arma ta în nisip
și în ele ne vom ascunde
arma o s-o ia Nilul în brațele lui și-o s-o ducă la inima lui

îți promit că în cercuri ca ăsta a stat și Dante când i-a fost frică
și nimic nu i s-a întâmplat prin el paradisul arăta ca o bulă de săpun
după moartea lui Beatrice Dante s-a sculat și și-a șters cercul
și a lăsat boala să vină după el

am încercat și nu pot altfel, așa suntem noi
poate că e nevoie să mai vină o inundație și totul să se ducă peste noi
dar până atunci vino lângă mine și hai să adormim pe nisipul ăsta rece
mâine dimineață o să căutăm o altă casă

(passepartout)

 -

unul din puținele momente de tăcere
barba ta era neobișnuit de lungă
gluga îți tăia sprâncenele și arătai ca un călugăr tibetan
totuși zâmbeai fără să îți dai seama și îmi priveai partea stângă a trupului
ca și cum ar fi fost prima oară
au trebuit câteva secunde să îți dai seama
te-ai întors și te-ai uitat în ochii mei și liniștea acoperise totul
așa că ai făcut o glumă despre holocaust și ai răsturnat cafeaua

localul se închidea am chemat taxiul
tot drumul ai privit taxatorul schimbându-și tariful
din când în când priveai spre geamul meu și ți se părea că toți copacii sunt cerșetori
mă gândeam și mă chinuiam să-ți răspund la întrebare
și nu știu de ce mi se pare că ești așa dificil
ești un om simplu și poate că trebuie doar să îți dezgheți frigiderul
și totul o să fie bine
o să scrii și mai bine decât atât și o să îți dai seama într-o zi
că sunt mai mult decât o femeie singură
care nu știe să danseze și nu a văzut filmele lui rithy pahn
poate că atunci o să îmi dai una din glugile tale și n-o să mă mai plouă
cât o să fugi în căutarea unui acoperiș

https://www.youtube.com/watch?v=DFX8g6chvzA

(de la o vreme)
pământul tot s-a strâns intr-o scobitură de genunchi

în căutarea eroului

noe construise o arcă și urcase în ea toate animalele pământului
ele l-au urmat și s-au așezat fiecare la locul său ca într-o cutie cumpărată
au ațipit ca la începutul lumii și încet au uitat cine sunt

la început pământul ne năștea pe toți
ne ținea în pumnul lui ca pe niște pui
când ne zbăteam ne strângea mai tare și dacă puteam să urlăm atunci puteam pleca

apa ne spăla și ne dădea femeilor de la rău care erau fericite să ne aibă
ne mângâiau capul și ne înveleau în cârpe
încet creșteam și ne uscam aripa de mamă brațele ni se lungeau de ușurime

arca era lungă făcută din copaci și mulți ieșeau ascuțiți ca niște coaste din el
animalele așteptau cuminți și râdeau în somn
și îl vedeau pe erou cântând pe stradă singur
eroul era gol și își acoperea trupul cu mâinile
apoi îl cuprindea spaima și începea să plângă

plânsul lui cutremura orașul și orașul plângea și el cu el
la fiecare cutremur oamenii se ascundeau în case și așteptau liniștea
ziua orașul se refăcea schelele picau peste el și îl umpleau de sânge

eroul s-a îmbrăcat în haine de cerșetor și a început să umble
păsările i se așezau pe umăr și el le zâmbea și le lăsa să plece
trebuie să fi mers așa de mult că într-o zi nimeni nu l-a mai văzut
pământul încetase să se cutremure și oamenii erau fericiți
creșteau unii în alții se întindeau și-și dădeau nume

totuși sufletul lor stătea în spate și parcă nu mai voia să meargă
curând oamenii n-au mai știut cum să facă sufletul să îi urmeze ca o umbră
așa că l-au lăsat și pe el să rătăcească la fel ca un câine părăsit

sufletele oamenilor au plecat împreună și au început să umble
păsările li se așezau pe umăr și sufletele zâmbeau și le lăsau să plece
cu toții au ajuns la un capăt o arcă lungă și verde, acoperită de păduri lipite una în alta
au urcat încet, sprijinindu-se în picioare
știau că eroul e peste mări și așteaptă
animalele le-au urmat ca pe ciobănași și s-au așezat fiecare în locul său ca-ntr-o cutie cumpărată
au ațipit împreună și au așteptat să uite cine sunt

se prea poate ca atunci când s-au pus în mișcare eroul să fi plâns din nou
de bucurie sau tristețe sau pur și simplu să fi plâns
știind că cineva și-a adus aminte

aproape că-mi doresc să fi deșirat toate zilele de așteptare
dintr-o singură legănătură, care s-ar fi dus aproape singură,
ca o apă, în prelungirea degetelor.  ea mi-ar fi spart timpul
și el ar fi sângerat cu capul plecat până la tine înapoi.