Lungmetraj de sărut.

*mic dicţionar de sacadare de imagini şi nu de imagini sacadate*
trebuie să reiei tot drumul de la început reluare backwards flying backwards ca o pasăre ruptă doamne cât mi-aş dori o aripă un lungmetraj de sărut povestit în şaptişpe acte orizontal mascate de un paravan iluzoriu pe care să-l ronţăie şobolanii bară punct promit că n-am să citesc niciun cuvânt ultimele mele propoziţii le voi scrie cu ochii închişi alienarea personajului feminin din basmele polaroid voi scrie despre moartea retinelor despre cuvintele cu trompă, despre tine despre mine despre maimuţe voi scrie despre atâtea lucruri voi scrie despre nimic voi scrie despre fotografiile noastre voi scrie despre ghivece, despre ochii pasivi, despre activism,războaie, o să ne tăvălim în nisip, ne vor devora ciorile, ascultă-mă noi nu suntem cuvinte pe noi nu ne obligă nimeni să ne privim ochii noi nu avem degete şi nici gheare nici toalete luxoase pe noi ne-a bătut vântul la sapă n-am avut niciun tei la care să ţinem n-am văzut niciun film cu părinţii ne-am ruşinat la pornografii ieftine ne-am înroşit la faţă când ni s-a spus că suntem frumoşi că strungăreaţa trece că vom învăţa să cântăm la pian c-o să facem o casă la mare pe malul mării o să alungăm toate valurile c-o să renunţăm la a treia roată de la bicicletă ne-am bucurat am văzut apusul din tren am adormit pe câte un umăr ne-am visat la facultate ne-am apucat de păr ne-am făcut cozi ne-am fardat am plâns am făcut dragoste am căutat mansarde ne-am cumpărat draperii eu scriu cu ochii închişi de pe-acum mă legăn ca şi cum aş fi în propriul meu uter uneori nici măcar nu ştiu dacă aparţin înăntrului meu totului meu nimicului meu piticului meu etajului meu abrupt golului meu din spate, aripei mele de hipogrif obosind pe marginile coastelor încordarea sunt un porumbel îndrăgostit lasă-mă-n pace salvaţi-mi odată postarea vă rog mă dor mâinile mi-e greaţă vreau să plec de aici ia-mă te rog du-mă în spate cum se duc elefanţii cu maşina să uităm de prize de televizoarele color du-mă departe du-mă undeva rus să ne-ntindem valenţele pe ape să uit să mi se facă somn să uit să pronunţ cuvintele cu voce tare să cresc în umărul tău să îi cânt urechii tale să adormim în căzi albe sprijindu-ne umerii unul de celălalt să ne citim să ne iubim cum se iubesc felinarele ziua să fumăm privind tavanele stinse să ne cadă câte-o grindă pe pat şi să zâmbim să spunem cuvinte lungi, sticloase, prelungiri de sărut să alergăm ţinându-ne de mână să ne aşezăm trupurile pe câmpuri să ne uităm buletinele
să ameţim să ameţim să ameţim.

tratat de umbrelistică.

.Umbrelele obişnuite. Cu frecvenţă sporită. Majoritatea poartă pălărie roşie
şi răspund la numele de Iateuită.

într-o dimineaţăă
.teveitrezi cu un gol mare pe frunte o să încerci să-l ignori o să fie glontele tău preferat o să-l saluţi dimineaţa o să-i faci cunoştinţă cu rufele tale o să uiţi de el într-o zi nici vei mai simţi aerul fluturându-ţi venele nici măcar o adiere golul Ăsta nici nu se mai observă uite e aşa de mic e cât o nucă verde toţi avem unul în nas altul în ureche şi prin toate trece câte-o licărire de nimic uite poate că nu eşti altceva decât un gol oare cum se simt golurile? golurile sunt goale? golurile au sâni? şi dacă da, golurile ştiu să tasteze numere de telefon? fiinţe sparte geamuri uite dacă am lua fiecare spărtură ca un glonte ar trebui să pictez un parbriz poa să fie parbrizul tatei l-au ciuruit nişte pietre sau poa să fie parbrizul lui big chief- ştii cum sunt astea vai de mine când sunt mici sunt adorabile, ca nişte diamante, te uiţi cu jind la ele, mai mai să uiţi de volan apoi se fac mari mari ca nişte eczeme mi-aş fi dorit să-mi vopsesc capota verde şi să mi-o trag pe cap când am chef să mă feresc de cărămizi ca pelerinele de ploaie moarte umbrelelor umbrelele sunt ciuruite mă gândeam mereu că umbrelele au nişte ochi ascunşi şi că te privesc cum te încrunţi la ploaie sunt sigură că umbrelele n-au nicio vină pe ele le plouă cel mai mult dar ce fericite se deschid ca şi cum ar fi prima oară ca într-o îmbrăţişare de coastă stau toate umbrelele îmbrăţişate una peste alta colţ peste colţ buză lângă buză vai cât se iubesc umbrelele ca şi cum ar fi nişte discuri care se rotesc nonşalante la ploaie ca şi cum s-ar iubi de dinainte să se deschidă ca şi cum s-ar desface cu ele sărutul atingerilor de deget dar şi umbrelele au goluri pe la colţuri din pavilioanele urechii spre mijlocul gurii au un gol mai mare decât o nucă îl astupă uneori cu mâinile dar nu e de ajuns niciodată nu e de ajuns îţi mai rămâne câte-un dinte la vedere tot îţi văd surâsul oricât ai încerca să-l maschezi cu prosopul tălpile mele au uitat de goluri şi Iisus ar fi uitat de ele dacă s-ar fi inventat telefonul

.Umbrelele de sub mări. Ă. Răspund numai la apusurile de habarnam.

dansăm pe parchet tu şi cu mine cu tălpile goale
niciun pescăruş, just you and me
se aud doar buzele noastre
aerul plescăieşte între noi am părul ud ai părul ud
ai pielea udă am pielea udă deasupra noastră e o mare 5 pereţi o margine de pat
o pernă movulie se aude la radio ceva despre bac braţul meu se agaţă de braţul tău

nu-mi pasă de al doilea război mondial nu-mi pasă de noile descoperiri ştiinţifice nici măcar de fazani îţi spuneam zâmbeai eram la 40 000 de leghe sub mări cu umbrelele deschise umbrelele aici nu sunt altceva decât nişte colţuri rotunjite mary poppins a intrat la apă
închide ochii dragul meu astăzi nu trece niciun submarin just. you and me.

umbrela marină nu are dungi, deşi i-ar fi plăcut să aibă a crezut întotdeauna că e o zebră

minunata călătorie intercostală a animalului deziluzionat

Om.
Pe om îl chinuiau oile. Îl fugăreau în somn. Număra atât de multe, încât i se adunau la poartă, aliniate parabolă. Îi ajungea să adoarmă puţin, că ele spărgeau gărduţul din lemn, pe care tot se chinuia să îl strângă pe seară. Desenase garduri multe, maică-sa îi spusese să se facă arhitect de garduri. El a ajuns un numărător de excepţie, în schimb. Număra paşii pe care îi făcea până la toaleta din curte. Apoi avea grijă ca şi la întoarcere să fie aceiaşi, şi nici măcar o pasăre să îi distragă atenţia.

Om obosise.
Îi crăpaseră buzele.

Om
făcuse obsesii pentru oamenii care dorm mult. Le ducea cozonaci. Cu teamă, însă. Niciodată nu-şi punea picioarele în prag, de teamă că îl vor dărâma oile. Sau că le-ar putea ieşi, brusc, în timpul conversaţiei, din urechi. Îşi imaginase asta de atâtea ori încât crezuse că asta s-a întâmplat într-o zi de vară.

Om
era un fricos.
Începuse să creadă că e o pasăre cu chip de elefant.
Şi-ar fi dorit să fie şoarece, pentru o zi. Şi să doarmă un mileniu şi jumătate, dezrădăcinat în cer.
Fără fân, fără ninsoare. El îşi imagina că ninsoarea o aruncă cineva care stă la jumătatea distanţei dintre cer şi pământ, ca să le dea impresia oamenilor de sus că aici e raiul.

Aici nu e raiul, flăcăi. Aici ne ţinem noi caii.

Om îşi marcase pielea cu pixurile roşii. Pentru ca oile să dea cu capul pe acolo, şi, cu puţin noroc, să nimerească partea cealaltă a coastelor lui.

El şi-ar fi strâns picioarele în ceainic, şi-ar fi izbăvit mâinile porumbel şi s-ar fi întors pe partea cealaltă, întinzându-şi trupul în stânga şi dreapta, ca o aripă crescută pe jumătate.

Om s-a făcut negru de supărare însă.
şi-a scăpat şi coapsele
când a aflat că şi el era o oaie.