Evanghelia după pescăruşi.

Deşi tu eşti orb şi eu sunt o jupâneasă tristă, ne miroase cafeaua la fel. Până şi ceasul ne ticăie la fel. Ne-a fost mereu frică să traversăm strada. N-am vrut să plecăm niciodată, unul spre celălalt, de teamă că o să ne pierdem pe drum. Uneori, mi se face atât de dor de tine, dar ăsta e un lucru atât de absurd. Nu ştiu cum te trezeşti tu dimineaţa, pe ce parte dormi. Cum îţi miroase părul. Cum bei vinul. Cum fumezi. Cum te enervezi. Cum mi-ai spune să plec. Eu ţi-aş scrie. Ţi-aş spune tot ce am spus fără rost altcuiva, crezând că face parte din tine. Nu ne-am cunoaşte numele, data naşterii. Sau poate că le-am cunoaşte, dar niciodată nu ne-am spune adevărul. Ne-am minţi frumos, cum se mint cuplurile bătrâne. Ne-am ghemui într-o canapea veche, mi-ai repara pick-up-ul, am vărsa îngheţată pe tricourile noastre bune, am asculta R.E.M, am merge la supermarketuri şi am dărâma rafturile, am vorbi frumos unul despre celălalt, ne-am iubi, dar nu ne-am spune-o niciodată. Am uita mereu omleta pe foc. Am râde necontrolat, ne-am privi îndelung, cum se privesc oamenii care se cunosc de-o viaţă. Ne-am cumpăra jaluzele colorate, ai râde de nasul meu, aş râde de genunchii tăi, cu toate astea însă nu ne-am înţelege niciodată unul pe celălalt.

Şi să ţi se spună că n-ai voie să ieşi din cutie! Am traversat strada.
Aştept. Şi chiar dacă nu o să-mi spui la mulţi ani, o să ştiu. O să ştii. Ia-ţi haina aia pe tine şi nu-ţi mai uita mănuşile pe geam. O să ningă la noapte. Şi când o să aluneci pe zăpadă, o să te gândeşti că ce rău e că nu ai de cine te sprijini într-o marţi seara ca asta. Şi cât de ciufulit ai fi rămas, dragule.

Nu vreau să mă semnez.