minunata călătorie intercostală a animalului deziluzionat

Om.
Pe om îl chinuiau oile. Îl fugăreau în somn. Număra atât de multe, încât i se adunau la poartă, aliniate parabolă. Îi ajungea să adoarmă puţin, că ele spărgeau gărduţul din lemn, pe care tot se chinuia să îl strângă pe seară. Desenase garduri multe, maică-sa îi spusese să se facă arhitect de garduri. El a ajuns un numărător de excepţie, în schimb. Număra paşii pe care îi făcea până la toaleta din curte. Apoi avea grijă ca şi la întoarcere să fie aceiaşi, şi nici măcar o pasăre să îi distragă atenţia.

Om obosise.
Îi crăpaseră buzele.

Om
făcuse obsesii pentru oamenii care dorm mult. Le ducea cozonaci. Cu teamă, însă. Niciodată nu-şi punea picioarele în prag, de teamă că îl vor dărâma oile. Sau că le-ar putea ieşi, brusc, în timpul conversaţiei, din urechi. Îşi imaginase asta de atâtea ori încât crezuse că asta s-a întâmplat într-o zi de vară.

Om
era un fricos.
Începuse să creadă că e o pasăre cu chip de elefant.
Şi-ar fi dorit să fie şoarece, pentru o zi. Şi să doarmă un mileniu şi jumătate, dezrădăcinat în cer.
Fără fân, fără ninsoare. El îşi imagina că ninsoarea o aruncă cineva care stă la jumătatea distanţei dintre cer şi pământ, ca să le dea impresia oamenilor de sus că aici e raiul.

Aici nu e raiul, flăcăi. Aici ne ţinem noi caii.

Om îşi marcase pielea cu pixurile roşii. Pentru ca oile să dea cu capul pe acolo, şi, cu puţin noroc, să nimerească partea cealaltă a coastelor lui.

El şi-ar fi strâns picioarele în ceainic, şi-ar fi izbăvit mâinile porumbel şi s-ar fi întors pe partea cealaltă, întinzându-şi trupul în stânga şi dreapta, ca o aripă crescută pe jumătate.

Om s-a făcut negru de supărare însă.
şi-a scăpat şi coapsele
când a aflat că şi el era o oaie.