Pour les oiseaux.

Să-ţi priveşti umărul în ochi, să-l vezi albastru.

.. Seara, să mâncăm morcovi şi să ne bată vântul în balconul acela vechi, şi din scoici să se audă toate maşinile care ne-au trecut vreodată prin faţa ochilor. Privirile noastre sunt închise mereu în alte pleoape, sufletul meu se scurge printre toate coastele tale. Ne urmărim umbrele îndepărtându-se una de cealaltă, ca două suflete, ce mici ni se fac pupilele şi ce somnoros adormim unul în timpul celuilalt.

Ochii mei ţi-au văzut ţie toate cravatele.

Tălpile noastre au călcat una pe cealaltă, am avut o roată, un ceas-roată, pe care l-am legat de-o sfoară şi am tras de sfoara aceea din când în când, să îl trezim din somn. Aşa tare ţi se făcea dor de casă, încât o desenai pe frigiderul acela, şi scriai cu creionul meu dermatograf pe pereţi. Toate păsările desenate de mine erau nişte acoperişuri de casă şi tu-mi spuneai că e crud din partea mea că nu le desenez nişte hornuri-coloană vertebrală, să se sprijine şi să-i sufle cuvinte frumoase norului de deasupra. Pe pasărea roşcovană o chema Oiseau. Şi trăia deasupra saltelei. Deseori, o acopeream cu perna, ca să se sufoce. Cânta aşa ciudat. Dormeai pe partea stângă şi-ţi încrucişai degetele în somn, să-ţi piară coşmarul. Pe spatele meu scriai mereu ora la care răsare soarele. Le ţineai morală pereţilor, şi le spuneai duşmani, pentru că tu erai claustrofob. Tu auzeai cai şi eu desenasem o cale ferată, între canapea şi noptieră. era aşa strâmbă. Trebuia să o sari mereu, şi ţi se părea stupid, mai ales că le dădeam nume tuturor trenurilor care treceau zilnic acolo, şi se opreau în perete, îl umpleau de cenuşă şi fiare. Ce rost avea să îl laşi să trăiască, ştiind că va muri mereu în acelaşi loc? Vedeai toţi călătorii aceia, grăbiţi, adormiţi, populând vagoanele, murind, pe rând, în fiecare zi, aceiaşi, murind altfel.

Acum nu-mi ating umerii decât pe jumătate. Mâinile mele te-au văzut plecând, aşa cum au văzut răsăritul, aşa cum au văzut uşile trântite, cum au simţit marginile goale de pat.

The Rabbit- Worming-Storming.

Astăzi, coroana ţi s-a mişcat, prinţule,
şi ţi-am furat o pietricică, cât te rugai la asteroidul acela.



Când m-am întâlnit cu iepurele cel mare, el îşi aranja cravata tacticos. Era una din zilele alea striate pe o parte şi pe cealaltă, ca un tapet şerpuit până în tavan. Haideţi, domnule iepure, nu-i aşa că-mi spuneţi şi mie ce căutaţi în copac? Cum adică ce caut aici, domnişoară, tu nu vezi că-mi scutur cravata? Cravatele verzi sunt pline de omizi din acelea oribile. Trebuie să stau să le scutur tot timpul! Culmea ar fi să mă trezesc cu vreo termită! De ce nu vă daţi jos de acolo, domnule iepure? Omnişor, omnişoară, sunt necăsătorit şi nu am de gând să mă dau jos de aici! Toate omizile mâncăcioase sunt acolo jos, gata să-mi prindă cravata şi gâtul. Am alergat până la copacul ăsta şi stau de două mii cincisuteşaizecişiunu de minute. Din spate, dacă te uiţi atent, vezi un leagăn. Acolo se mai aşează din când în când o fetiţă ca tine, care trage după ea un cearşaf trandafiriu. Domnişoară, aţi citit Micul Prinţ? Dacă da, să ştiţi că dânsa îl citeşte în fiecare zi, dar nu ştiu cum, îl citeşte pe dos. De fiecare dată îmi sare în cap elefantul întors cu stomacul pe faţă, cu colţişorii aceia care îi înghesuie trompa. Şarpele Boa seamănă cu un toiag, dintre acelea cum mai vedeam în cărţile de colorat. Elefantul se maimuţăreşte de-a lungul toiagului, ca de o creangă de tei, cu ochii aţinţiţi la lăbuţe. De atunci, văd totul pe dos, domnişoară.

Când văd o piatră, mi-e teamă să nu prindă înotătoare şi să se strecoare vreun peşte prin urechile aerului. Ori vreo termită, desigur. Fetiţa aceasta ţine un cearşaf cu picioarele şi se sprijină de două perechi de ceasuri, care-i funcţionează prin spatele ochilor. Dacă aţi fi purtat cercei, v-aş fi arătat şi câte degete v-am înghiţit în timp ce vorbeaţi. O iau razna, domnişoară. Dacă-l prind pe netrebnicul ăla mic, prinţişorul, privit din faţă, chelios şi cu un dinte lipsă, îi sfărâm oasele. Pe coperta dumneaei apărea fără picioare, îi coloraseră numai capul. Dacă mai staţi.. două minute. Exact două. Şi vă urcaţi în copac, având grijă să vă scuturaţi de termite, vi-o arăt pe domnişoara. Să nu vă sperie urechile ei iepuroase, e logodnica mea. De când i-au mâncat termitele rochiţa, nu mă mai pot atinge de ea.