Pour les oiseaux.

Să-ţi priveşti umărul în ochi, să-l vezi albastru.

.. Seara, să mâncăm morcovi şi să ne bată vântul în balconul acela vechi, şi din scoici să se audă toate maşinile care ne-au trecut vreodată prin faţa ochilor. Privirile noastre sunt închise mereu în alte pleoape, sufletul meu se scurge printre toate coastele tale. Ne urmărim umbrele îndepărtându-se una de cealaltă, ca două suflete, ce mici ni se fac pupilele şi ce somnoros adormim unul în timpul celuilalt.

Ochii mei ţi-au văzut ţie toate cravatele.

Tălpile noastre au călcat una pe cealaltă, am avut o roată, un ceas-roată, pe care l-am legat de-o sfoară şi am tras de sfoara aceea din când în când, să îl trezim din somn. Aşa tare ţi se făcea dor de casă, încât o desenai pe frigiderul acela, şi scriai cu creionul meu dermatograf pe pereţi. Toate păsările desenate de mine erau nişte acoperişuri de casă şi tu-mi spuneai că e crud din partea mea că nu le desenez nişte hornuri-coloană vertebrală, să se sprijine şi să-i sufle cuvinte frumoase norului de deasupra. Pe pasărea roşcovană o chema Oiseau. Şi trăia deasupra saltelei. Deseori, o acopeream cu perna, ca să se sufoce. Cânta aşa ciudat. Dormeai pe partea stângă şi-ţi încrucişai degetele în somn, să-ţi piară coşmarul. Pe spatele meu scriai mereu ora la care răsare soarele. Le ţineai morală pereţilor, şi le spuneai duşmani, pentru că tu erai claustrofob. Tu auzeai cai şi eu desenasem o cale ferată, între canapea şi noptieră. era aşa strâmbă. Trebuia să o sari mereu, şi ţi se părea stupid, mai ales că le dădeam nume tuturor trenurilor care treceau zilnic acolo, şi se opreau în perete, îl umpleau de cenuşă şi fiare. Ce rost avea să îl laşi să trăiască, ştiind că va muri mereu în acelaşi loc? Vedeai toţi călătorii aceia, grăbiţi, adormiţi, populând vagoanele, murind, pe rând, în fiecare zi, aceiaşi, murind altfel.

Acum nu-mi ating umerii decât pe jumătate. Mâinile mele te-au văzut plecând, aşa cum au văzut răsăritul, aşa cum au văzut uşile trântite, cum au simţit marginile goale de pat.