-


din depărtare totul arată ca o scoică micuţă
rămasă fără acoperiş
m-am adunat în mine cât o unghie
de care mă scutur de frunze

vântul ne trage la margine şi ne ţinem braţele cu cleştii
să zburăm cu casele noastre

când moare unul dintre noi
i se întoarce scoica înăuntru
să ni-l amintim ca pe un anotimp, zic ei
aşa că mulţi dintre ei au căpătat acelaşi nume

la moartea copacilor
toţi se vor aşeza deasupra
cei mai mici în faţa celor mari
peste saci de sare şi nisip
ca în faţa katrinei

aproape teatral, cu toţii am deschis ochii
şi am simţit o frică artificială
ca un reflex medical

dar moartea oricărui lucru
aduce cu sine o lumină rotundă
nimic mai neobişnuit decât o ploaie de stele
în mijlocul deşertului