cu un singur ochi

Fairfarren, Alice.

.

aici plecăm şi ne întoarcem de la gâtul lung la gâtul lung

nu te poţi concepe ca nefiind

tot ce înoţi îţi rămâne pe talpă cum păşeşti pe înotul tău

zile trase de la rădăcină întârziate cu o secundă

dorm mai mult ca să nu-mi mai aud

oasele trosnind a zăpadă, a tine

oamenii nu mai taie lemne

se mulţumesc cu un gât în minus

căldură se face numai cu mâna altcuiva

tu te-ai rostogolit în mine ca într-o mare învolburată, plină cu peşti

eu nu mai trec prin vertebrele tale cu viteza unui asteroid privitor

ci doar mă-nclin verde înainte şi înapoi

strivesc maşinile cu irisul meu strivesc toate obiectele zburătoare aviatorule

am să-ţi trimit o hartă şi pe spatele ei am să desenez un copac

şi-am să-ţi zic

uite până aici durează sufletul meu

două păsări se distanţează mărunt până ajung să nu se mai vadă

decât scheletele lor înghiţite de sârmă

fiecare distanţă e o oglindă
şi fiecare oglindă e o gaură

cu un singur ochi.

scenariu post vertebral

unii dintre noi au fugit mai rău tu ai alergat după un autobuz
acum nu ştiu dacă îi mai dă sângele copacului nostru aici apa e caldă uneori găsesc oameni îmbrăcaţi în roşu artere dese vene doi oameni singuri unul îşi flutură părul altul chinuie o saltea amândoi s-au iubit odată el era la liceu penultimul din clasă ea era mai mică cu două zile odată s-au chinuit trei zile să-şi dea jos nisipul de pe picioare el îi aducea copaci în fiecare dimineaţă şi-i lipea pe frigider ea s-a angajat acum dar încă mai presează mere în caiete de biologie el îi scrie tot ce vede tot ce aude de la şantier când era ziua lor el rupea butoanele de la telecomandă aveau un singur polaroid cu ei doi care ştergeau un cornet de îngheţată când vorbeşte de ea i se înverzesc ochii lui şi i se sting genunchii ea s-a mutat la mare pentru că marea era a lor se chinuie acum chiria e mare ea nu ştie să facă nimic numără oamenii care intră şi pleacă din mare ca nişte musafiri pe stânci se aşează câteodată câte o bătrână cu ochi mici numele oraşului mereu se schimbă ca să meargă la muncă el ia autobuzul de lângă chioşcul de ziare albastru şi traversează fix trei străzi în fiecare dimineaţă ea îl visează cu două căni de cafea în mână cu cicatricea de pe mână frigându-se la degete aşteptând mereu aşteptând ceva ea se depărta ca maşinile în mers cu vertebrele desfăcute la spate alergând în spatele ferestrelor când nu pare duminică îi e dor

face baloane până adoarme şi se trezeşte vorbind alergând cu el spărgând valurile mării
urlând strângându-l de timp
de încheietură

un fel de n-am să mă chem înapoi

Am fugit să găsesc o depărtare mai adevărată. (I.v.)