unii dintre noi au fugit mai rău tu ai alergat după un autobuz
acum nu ştiu dacă îi mai dă sângele copacului nostru aici apa e caldă uneori găsesc oameni îmbrăcaţi în roşu artere dese vene doi oameni singuri unul îşi flutură părul altul chinuie o saltea amândoi s-au iubit odată el era la liceu penultimul din clasă ea era mai mică cu două zile odată s-au chinuit trei zile să-şi dea jos nisipul de pe picioare el îi aducea copaci în fiecare dimineaţă şi-i lipea pe frigider ea s-a angajat acum dar încă mai presează mere în caiete de biologie el îi scrie tot ce vede tot ce aude de la şantier când era ziua lor el rupea butoanele de la telecomandă aveau un singur polaroid cu ei doi care ştergeau un cornet de îngheţată când vorbeşte de ea i se înverzesc ochii lui şi i se sting genunchii ea s-a mutat la mare pentru că marea era a lor se chinuie acum chiria e mare ea nu ştie să facă nimic numără oamenii care intră şi pleacă din mare ca nişte musafiri pe stânci se aşează câteodată câte o bătrână cu ochi mici numele oraşului mereu se schimbă ca să meargă la muncă el ia autobuzul de lângă chioşcul de ziare albastru şi traversează fix trei străzi în fiecare dimineaţă ea îl visează cu două căni de cafea în mână cu cicatricea de pe mână frigându-se la degete aşteptând mereu aşteptând ceva ea se depărta ca maşinile în mers cu vertebrele desfăcute la spate alergând în spatele ferestrelor când nu pare duminică îi e dor
face baloane până adoarme şi se trezeşte vorbind alergând cu el spărgând valurile mării
urlând strângându-l de timp
de încheietură
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu