Fairfarren, Alice.
.
aici plecăm şi ne întoarcem de la gâtul lung la gâtul lung
nu te poţi concepe ca nefiind
tot ce înoţi îţi rămâne pe talpă cum păşeşti pe înotul tău
zile trase de la rădăcină întârziate cu o secundă
dorm mai mult ca să nu-mi mai aud
oasele trosnind a zăpadă, a tine
oamenii nu mai taie lemne
se mulţumesc cu un gât în minus
căldură se face numai cu mâna altcuiva
tu te-ai rostogolit în mine ca într-o mare învolburată, plină cu peşti
eu nu mai trec prin vertebrele tale cu viteza unui asteroid privitor
ci doar mă-nclin verde înainte şi înapoi
strivesc maşinile cu irisul meu strivesc toate obiectele zburătoare aviatorule
am să-ţi trimit o hartă şi pe spatele ei am să desenez un copac
şi-am să-ţi zic
uite până aici durează sufletul meu
două păsări se distanţează mărunt până ajung să nu se mai vadă
decât scheletele lor înghiţite de sârmă
fiecare distanţă e o oglindă
şi fiecare oglindă e o gaură
cu un singur ochi.
"fiecare distanţă e o oglindă
RăspundețiȘtergereşi fiecare oglindă e o gaură
cu un singur ochi."
>:D<
era pentru vertebre.
RăspundețiȘtergerePoezia ta suna ca o revelatie. Treci de la zile, dormit, oameni la caldura, un tu si un alt tu, suflet, pasari, distanta cu un singur ochi. Frumos
RăspundețiȘtergereE mai degrabă un ciot de mână. Ca şi cum mi-aş chinui braţul să scrie cu mâna nu care nu mai poate scrie..
RăspundețiȘtergere