one

- " Aşa cum tace un bătrân marinar
şi spaimele vechi se joacă într-însul,
închise ca sub gratii tremurătoare, în colivii."

- R.M. Rlk.

***

acoperişul încă n-a căzut, mamă.
mi-e bine. supravieţuiesc între rilke şi tonele de caiete. adorm pe hârtii deseori. şi mi se face frig în mijlocul nopţii. visez toate ciudăţeniile de care fugeam odată. ştii, îmi povesteai cândva de omul acela care a început să meargă cu spatele ca să-şi aducă aminte. singurul adevăr din ecuaţia asta este că nu există niciodată un copac care să te trezească.

îţi scriu dintr-o cameră îngustă de tot. e atât de întuneric încât nu-mi pot da seama ce culoare au pereţii ei. ştiu doar că pe pereţi se simte doar lumina calculatorului. şi aud doar tastele care-mi trosnesc printre degete.

am început să vorbesc cu Big C. inevitabil, m-a pus să jur că n-o să îţi spun de asta. cred că surzesc şi orbesc simultan, dar el spune că sunt doar un copil încăpăţânat. mi se zbate un singur ochi, stângul. ştiu că tu aveai o explicaţie pentru orice lucru de genul ăsta. poate că încet moare o pasăre, şi mi se zbate cu pleoape cu tot.

- aveam noi un nuc la ţară. şi bunica spunea că dacă există copaci blestemaţi, cu siguranţă aceia sunt nuci. fiindcă sunt păcătoşi. am visat mulţi copii care se urcau în copacul ăla care ni se agăţa de gard, cu crengile. cu timpul, tata le-a tăiat pe toate. deşi bunica spunea că pe ea n-o deranjează. şi-ntr-o zi l-a tăiat un om de peste drum. spunea că o să crească până la cer.

copiii care reuşeau să urce pe spinarea copacului îşi prindeau bine coapsele de măduva lui şi începeau să smulgă nuci verzi din crengile mai împovărate. de acolo, priveau uliţa fantezist, până seara. apoi se dădeau jos şi rămâneau cu verzeala pe degete. n-am văzut zbor de fluture în ochii lor.

dacă mă visez copil, mă visez departe de tine. şi distanţa noastră creşte aşa cum creşte spinarea copacului tăiat. în sus, sus de tot, până se izbeşte de ceva ascuţit.

aici acoperişurile toate seamănă cu nişte palme
de porumbel

- 11 apr. 1997

// a drowning

- cum se răsuceşte o artă poetică în sine

sau moartea unui fluture fără cap

galopând din gol în gol în aer, fără sens. te-ai lovit însă de pereţii vasului în care te ţineam închisă. tu ai încercat să te zbaţi şi te auzeam uneori. dar nu făceam nimic. te priveam cum stăteai goală, cu trupul inert. şi cum îţi bătea pieptul alert, ca unui soldat. mult timp am crezut că nu eşti acolo decât să mă sâcâi, să îmi distrugi ochii. ai reuşit, într-un final. m-ai zgâriat de multe ori, fiindcă ţi-era teamă c-o să te las să mori acolo, în frig, că n-am să mai înţep cutia aia în fiecare lună. şi chiar dacă ai simţit că rămâi fără aer, nu ai încetat niciodată să crezi c-o să te scot de acolo, ca un pui rătăcit de mamă. te ridicai în picioare şi mă priveai drept în ochi, cum fac animalele nefericite.

într-o dimineaţă nu ai mai fost.

mi-a fost teamă să mai privesc înăuntrul borcanului.

speram c-o să mă inunde un miros de mortăciune şi măcar o să te privesc acolo, zăcând, aşa cum o făceai zilnic.

aş fi vrut să îţi arăt, aşa cum o făceau avioanele pe cer, cum îţi croisei drum prin mine.

se spune că unui copil trist îi este încredinţat un fluture, pe care trebuie să-l păzească. şi oricât de mult i-ar zbura în ureche, nu trebuie să îl plesnească sau să îl închidă într-un borcan. asta, pentru ceilalţi fluturi e o ruşine, iar copilul va rămâne palid pe vecie. foarte puţini puşti apucă să îşi privească fluturele în ochi cât încă le mai bate inima. se spune că atunci ceva le face inima să le sară din piept şi să fugă într-un piept de pasăre.

acum nici măcar nu îmi mai aduc aminte când am făcut asta ultima oară, tu şi eu