joi, 24 martie 2011
***
acoperişul încă n-a căzut, mamă.
mi-e bine. supravieţuiesc între rilke şi tonele de caiete. adorm pe hârtii deseori. şi mi se face frig în mijlocul nopţii. visez toate ciudăţeniile de care fugeam odată. ştii, îmi povesteai cândva de omul acela care a început să meargă cu spatele ca să-şi aducă aminte. singurul adevăr din ecuaţia asta este că nu există niciodată un copac care să te trezească.
îţi scriu dintr-o cameră îngustă de tot. e atât de întuneric încât nu-mi pot da seama ce culoare au pereţii ei. ştiu doar că pe pereţi se simte doar lumina calculatorului. şi aud doar tastele care-mi trosnesc printre degete.
am început să vorbesc cu Big C. inevitabil, m-a pus să jur că n-o să îţi spun de asta. cred că surzesc şi orbesc simultan, dar el spune că sunt doar un copil încăpăţânat. mi se zbate un singur ochi, stângul. ştiu că tu aveai o explicaţie pentru orice lucru de genul ăsta. poate că încet moare o pasăre, şi mi se zbate cu pleoape cu tot.
- aveam noi un nuc la ţară. şi bunica spunea că dacă există copaci blestemaţi, cu siguranţă aceia sunt nuci. fiindcă sunt păcătoşi. am visat mulţi copii care se urcau în copacul ăla care ni se agăţa de gard, cu crengile. cu timpul, tata le-a tăiat pe toate. deşi bunica spunea că pe ea n-o deranjează. şi-ntr-o zi l-a tăiat un om de peste drum. spunea că o să crească până la cer.
copiii care reuşeau să urce pe spinarea copacului îşi prindeau bine coapsele de măduva lui şi începeau să smulgă nuci verzi din crengile mai împovărate. de acolo, priveau uliţa fantezist, până seara. apoi se dădeau jos şi rămâneau cu verzeala pe degete. n-am văzut zbor de fluture în ochii lor.
dacă mă visez copil, mă visez departe de tine. şi distanţa noastră creşte aşa cum creşte spinarea copacului tăiat. în sus, sus de tot, până se izbeşte de ceva ascuţit.
aici acoperişurile toate seamănă cu nişte palme
de porumbel
- 11 apr. 1997
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu