- cum se răsuceşte o artă poetică în sine
sau moartea unui fluture fără cap
galopând din gol în gol în aer, fără sens. te-ai lovit însă de pereţii vasului în care te ţineam închisă. tu ai încercat să te zbaţi şi te auzeam uneori. dar nu făceam nimic. te priveam cum stăteai goală, cu trupul inert. şi cum îţi bătea pieptul alert, ca unui soldat. mult timp am crezut că nu eşti acolo decât să mă sâcâi, să îmi distrugi ochii. ai reuşit, într-un final. m-ai zgâriat de multe ori, fiindcă ţi-era teamă c-o să te las să mori acolo, în frig, că n-am să mai înţep cutia aia în fiecare lună. şi chiar dacă ai simţit că rămâi fără aer, nu ai încetat niciodată să crezi c-o să te scot de acolo, ca un pui rătăcit de mamă. te ridicai în picioare şi mă priveai drept în ochi, cum fac animalele nefericite.
într-o dimineaţă nu ai mai fost.
mi-a fost teamă să mai privesc înăuntrul borcanului.
speram c-o să mă inunde un miros de mortăciune şi măcar o să te privesc acolo, zăcând, aşa cum o făceai zilnic.
aş fi vrut să îţi arăt, aşa cum o făceau avioanele pe cer, cum îţi croisei drum prin mine.
se spune că unui copil trist îi este încredinţat un fluture, pe care trebuie să-l păzească. şi oricât de mult i-ar zbura în ureche, nu trebuie să îl plesnească sau să îl închidă într-un borcan. asta, pentru ceilalţi fluturi e o ruşine, iar copilul va rămâne palid pe vecie. foarte puţini puşti apucă să îşi privească fluturele în ochi cât încă le mai bate inima. se spune că atunci ceva le face inima să le sară din piept şi să fugă într-un piept de pasăre.
acum nici măcar nu îmi mai aduc aminte când am făcut asta ultima oară, tu şi eu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu