001.004.007. Priveşte.

Voiam să fiu puternic, să am oase mari. Să strig și să te faci întreg. Te-am uitat, dar ai venit. M-au înţepat, uite. Erau seri în care mă închideam undeva într-un ochi şi aşteptam. Ochiul era mare, vezi. M-au tras de mâini şi de picioare. Când n-am mai putut să ţip, mi-am amintit. Înalt, înalt de tot. Mă duceai pe braţe. Te rugasem să nu mai întrebi, dar tu trebuia să ştii. Trebuia să-ţi arăt doar o venă. Ai fi înţeles, poate. 

Vrei să vii? În curte miroase a busuioc. Uneori vara mă aşez pe spate. Se aud mulţi câini. Nu i-am văzut niciodată. Le-am zâmbit copacilor. Erau mulţi şi mă priveau. Mă luai şi mă duceai încet. Uram totul, Karyn. Mă întreb ce mă mai robeşte acum. Am ochii limpezi. Aşa limpezi că mă trag înapoi. Ştiu cine eşti. Pleacă.  Erau multe feluri de întuneric. Într-unul pătrundeai mai încet, fiindcă era apă. Îmi curseseră picioarele. Un câmp mare. Traversai umerii. Îţi vedeam blocul. Era mic, cât o unghie. Te-aş fi luat în ochiul meu. M-am ghemuit pe pajişte. Ascultam. Mi-au rupt hainele, sângele. Lasă-i să plece. Seara, se văd mai greu. Erau mereu galbene maşinile. Nu mai auzeam nimic de pe drum. My dying animal. Atunci, nu eşti pierdut. Nu sunt puternic. Habar n-am cine eşti. Un grec îmi spunea poveşti. Erai ca un pian mare în mijlocul savanei. Ascuţiţi-le bine. Habar n-ai, dă-te la o parte. Când uiţi, atinge-ţi venele. Urmează-le cursul. Înainte, sălbaticii aşa îşi găseau drumul spre casă.

Aici.