obişnuinţa de a simţi un gol în stomac în faţa unei furtuni neobişnuit de frumoase

îmi întind braţul către mijlocul tău
ca într-o pădure

aici blocurile sunt scunde până la genunchi
cât oamenii să coboare ferestrele şi să se prindă unii de alţii

aud noaptea un radio stricat care repetă la infinit o poveste cu o căruţă
un om singur care trebuia să ajungă la cineva
şi ningea incredibil şi caii lui erau obosiţi
dar dacă aţipea nu mai ajungea niciodată

singurătatea noastră urcă pereţii
totuşi rareori apucă să înconjoare casele
dimineaţa oamenii o taie de la rădăcină

am mii de buşteni pitici pe care îmi pun capul să adorm
şi aştept furtuna

există o obişnuinţă, cred eu, de a simţi un gol în stomac
în faţa unei furtuni neobişnuit de frumoase

furtuna, deşi dezbină, e în stare să aducă părticele dintr-o casă la mile distanţă
o haină, o ţiglă, o mănuşă
furtuna le aleargă şi se proptesc în sânul zidurilor noastre
le luăm şi le punem la uscat
şi a doua zi le simţim în mâini

rareori lucrurile mai păstrează ceva din oameni
totuşi noi le aşezăm pe sârmă în lipsa celorlalţi
o mănuşă în locul unui catafalc
sau unei fotografii

îmi întind braţul către mijlocul tău
mi-e frig, mă ninge
şi dacă aţipesc n-o să mai vii niciodată

posibilitatea unei insule:
o parcare înaltă
în care să ne aşezăm pe spate
şi să ne privim absenţele
 


-
(privirile dintre oameni circulă privirea mea în privirea copilului în privirea câinelui o continuă căutare a privirii care să ne spună mai mult decât ceva ce ştim deja

greg haines îmi spune că undeva  în spatele ochilor noştri există un soi de foiţă de aur care se deschide ca o floricică de porumb dacă te uiţi puţin la ea

mai mult decât o căutare, e ca un pixel care a murit. şi-n locul lui răsare o lumină pe ecran. şi orice ai deschide, orice ai face, lumina aia o să fie acolo

probabil că privind înapoi toate stelele sunt pixeli morţi
sau priviri care pur şi simplu nu ajung una la cealaltă

de teamă cu toţii ne-am mutat aici

stăm chirciţi în spatele unor garduri şi ne lipim ochii de nişte găuri
aşteptând cuminţi să plece toată lumea
şi abia atunci ne dezbrăcăm
ne ascundem hainele în pământ
şi cădem pur şi simplu obosiţi)