obişnuinţa de a simţi un gol în stomac în faţa unei furtuni neobişnuit de frumoase

îmi întind braţul către mijlocul tău
ca într-o pădure

aici blocurile sunt scunde până la genunchi
cât oamenii să coboare ferestrele şi să se prindă unii de alţii

aud noaptea un radio stricat care repetă la infinit o poveste cu o căruţă
un om singur care trebuia să ajungă la cineva
şi ningea incredibil şi caii lui erau obosiţi
dar dacă aţipea nu mai ajungea niciodată

singurătatea noastră urcă pereţii
totuşi rareori apucă să înconjoare casele
dimineaţa oamenii o taie de la rădăcină

am mii de buşteni pitici pe care îmi pun capul să adorm
şi aştept furtuna

există o obişnuinţă, cred eu, de a simţi un gol în stomac
în faţa unei furtuni neobişnuit de frumoase

furtuna, deşi dezbină, e în stare să aducă părticele dintr-o casă la mile distanţă
o haină, o ţiglă, o mănuşă
furtuna le aleargă şi se proptesc în sânul zidurilor noastre
le luăm şi le punem la uscat
şi a doua zi le simţim în mâini

rareori lucrurile mai păstrează ceva din oameni
totuşi noi le aşezăm pe sârmă în lipsa celorlalţi
o mănuşă în locul unui catafalc
sau unei fotografii

îmi întind braţul către mijlocul tău
mi-e frig, mă ninge
şi dacă aţipesc n-o să mai vii niciodată