miercuri, 30 martie 2016

nimic de ieri nu mai locuiește aici


                                                           

I

această cameră nu îmi mai aparține
pereții ei au fost cândva mici și calzi ca tălpile mamei
am respirat împreună același aer și ne-am ținut în brațe pe frigurile năprasnice
care ne chirceau ca bobocii de flori
aici treceau printr-o prismă toate cântecele cocoșilor din cartier

aici ne-am ascultat și ne-am iubit infinit, ca șiragurile de mărgele
de la coadă la cap și de la cap la coadă
ca și cum deasupra și dedesubtul nostru
s-ar fi aflat saltele pufoase umplute cu aer

II

ești o căprioară rătăcită în jungla amazoniană, îmi spuneai


în această pădure amazoniană pielea începe să se topească de pe mine
de pe inima mea; picăturile cad ca niște comete pe pământ
și se afundă până ajung la căldură
nu îmi mai doresc nimic, îți spun
nu mai am nicio dorință pe pământ
m-am deschis prea mult, ca un cer atât de luminos
că a orbit toate animalele care l-au privit în ochi

nu mai vreau nici măcar să mă odihnesc
vreau să alerg până celulele mele se vor fi topit complet
și vor fi apărut altele în loc, pe nesimțite

I

aici a fost cândva casa mea
te priveam în ochi de dincolo de carnea mea
mușchii mei își deschideau pleoapele să te vadă mai bine
te știam ca un copil care îți recită toate capitalele lumii
dintr-un lat până la celălalt eram o apă limpede


ne-am terminat brusc ca două șine de cale ferată, cu ignoranța cu care
un bătrânel își amână moartea:
 am trecut prin urechile acului
fără să ne mai atingem vreun pic

II

peste pielea noastră veche a început să crească cel mai verde mușchi
aici păsările și animalele se opresc cu trupurile lor vechi sau noi
și stau să se odihnească

nimic de ieri nu mai locuiește aici






Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu