PRIVEŞTE-MĂ CUM Mă fac Verde
n-ai putea să mă convingi că eu nu sunt o portocală
marginile mele separă aerul de poezie
rareori mi se face somn tapetez palme după palme cuvinte după cuvinte unul peste altul
când dorm, dorm cu adâncurile de ieri, cu cele de alaltăieri, şi cu cele de elefant.
dacă mă întrebi cu ce trăiesc cuvintele, îţi spun că se hrănesc cu câte-un umăr de-al meu
am exact 443, le-am numărat în gând, ca pe scările spitalelor
bucăţile de faianţă, unele albe, altele roşii, unele roşii, altele albe, poezia asta e ca un tren
aş putea să scriu cel mai lung vers pe care l-a scris cineva vreodată şi acela să fie un zâmbet cafeniu de femeie îndrăgostită o mulatră care-şi suflă nasul ar putea să fie un soare de primăvară unul care să se uite la fustele norilor şi să fie pocnit de câte-o clapă de pian trezeşte-te
trezeşte-te te rog şi citeşte-mi alice in wonderland cu radioul aprins să pâlpăie toate luminile din casă ca nişte faruri-ochi de port marinăresc voi inversa cuvintele voi inversa toate cuvintele inventate vreodată voi inversa gurile aerului şi filmele se vor vedea de pe acoperişul mascat al unei cafenele plouate se simte fierbinţeala aia de vară cum se ridică sufletele în aer ca nişte dansatoare ne vom găsi pe-un acoperiş albastru de bloc cu multe antene parabolice toate casele se vor freca la ochi somnoroase ca nişte copii lăsaţi să se uite la televizor adorm toate în braţele noastre în colţuri deasupra noastră în dedesubturile noastre în noi adorm mereu se sting alte lumini se văd doar luminate buzele noastre de o frântură de bec semi-ars ne zâmbim cum îşi zâmbesc ochiurile de apă şi pavilioanele de vioară te amestec printre coaste claviculele ţi se înfăşoară ca nişte corzi în pieptul meu un cântec de primăvară frumos şi uşor priveşte-mă cum
n-ai putea să mă convingi că eu nu sunt o portocală
marginile mele separă aerul de poezie
rareori mi se face somn tapetez palme după palme cuvinte după cuvinte unul peste altul
când dorm, dorm cu adâncurile de ieri, cu cele de alaltăieri, şi cu cele de elefant.
dacă mă întrebi cu ce trăiesc cuvintele, îţi spun că se hrănesc cu câte-un umăr de-al meu
am exact 443, le-am numărat în gând, ca pe scările spitalelor
bucăţile de faianţă, unele albe, altele roşii, unele roşii, altele albe, poezia asta e ca un tren
aş putea să scriu cel mai lung vers pe care l-a scris cineva vreodată şi acela să fie un zâmbet cafeniu de femeie îndrăgostită o mulatră care-şi suflă nasul ar putea să fie un soare de primăvară unul care să se uite la fustele norilor şi să fie pocnit de câte-o clapă de pian trezeşte-te
trezeşte-te te rog şi citeşte-mi alice in wonderland cu radioul aprins să pâlpăie toate luminile din casă ca nişte faruri-ochi de port marinăresc voi inversa cuvintele voi inversa toate cuvintele inventate vreodată voi inversa gurile aerului şi filmele se vor vedea de pe acoperişul mascat al unei cafenele plouate se simte fierbinţeala aia de vară cum se ridică sufletele în aer ca nişte dansatoare ne vom găsi pe-un acoperiş albastru de bloc cu multe antene parabolice toate casele se vor freca la ochi somnoroase ca nişte copii lăsaţi să se uite la televizor adorm toate în braţele noastre în colţuri deasupra noastră în dedesubturile noastre în noi adorm mereu se sting alte lumini se văd doar luminate buzele noastre de o frântură de bec semi-ars ne zâmbim cum îşi zâmbesc ochiurile de apă şi pavilioanele de vioară te amestec printre coaste claviculele ţi se înfăşoară ca nişte corzi în pieptul meu un cântec de primăvară frumos şi uşor priveşte-mă cum
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu