marți, 9 martie 2010

Clapele de pian.


arta poetică în treişpe ferestre


Doamne, câtă sete îmi e.
Mâinile mele miros a poezie.
Mă chinui să curăţ ecranul telefonului.
Mă ninge pe jumătate de trup.

Mi-aş fi dorit să fiu stângaci, să iubesc stângaci, să lovesc cu stânga, să sângerez cu stânga. Sunt degetul stâng al mâinii unui elefant. Când îmi place ce scriu, mă simt ca un cal verde citesc şi mă gudur toată în adâncuri mi se gâdilă venele capilare între ele le simt ca pe nişte trestii când mi-e sete mi se pare că stomacul meu vorbeşte în pakistaneză cu cerul gurii ca şi cum ar aştepta să se lumineze vreun bec ca şi cum ar striga ferestrelor puţină milă un animal asfixiat de propriile lui degete sângerânde Mi-e frică să număr câţi copaci mor zilnic în mine îi simt stingându-se pe rând în mine ca nişte ciocniri de pahar spărgându-se Mă întreb dacă sângele lor se amestecă cu sângele meu dacă în vârful degetului meu se află vreun ochi sau vreo lentilă-zigurat pe care s-o răsucesc printre unghii ca pe nişte litere De pildă i-aş putea strivi o geană cu fiecare cuvânt ar fi o boală fiecare literă o aud răsucindu-se sfoară în jurul pupilei mele aşa cum aleargă somnoroasă spre degetele mele ca să prindă viaţă să se înalţe luminoasă pe foile caietului o pot auzi întingându-se izbăvită în marginile pixului ca şi cum nu ar ieşi din afara lui , Ci ar fi o prelungire a pixului, neuronii mei sunt Neuronii pixului meu ori se răsucesc şi ei între ei ca nişte boli de piele ca nişte scări rulante în celălalt intrând expirând viaţă pe nările înjumătăţite de cameră. Cutia mea craniană e o maşinărie de tuns iarba cu gura întoarsă coloană gâtul meu e o vioară şi cuvântul buzei de jos poartă numele de Benjamin, cu sâni rotunzi, încadraţi de o lumină slabă.

Mă ninge pe jumătate de trup şi încetez să mai deschid ochii îţi simt umbra legănându-se pe scaun deasupra scaunului pe pereţi se stinge se întinde moare.
Îmi place să cred că poemul meu a fost o vrabie.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu