Te-am văzut, erai odată pe mijlocul trotuarului Îţi căutai ochelarii Eram în tramvai plecam spre casă

Ţi-aş fi spus, iartă-mă, ştiu că nu ţi-am mai scris, obişnuieşti şi acum să pleci de acasă cu brelocul de la mine

A fost o iarnă lungă, Karyn, iarna nu mai izbutesc să te mai simt

E ca şi cum frigul ăsta nenorocit mi-ar amorţi simţurile

Dimineaţa zâmbesc ca un condamnat la moarte Aproape putred Şi totuşi viu Ca şi cum aş aştepta

E ciudat poate şi muştele aşteaptă Ele rareori pleacă fără să se întoarcă

Cred eu că oamenii rămân într-un loc fiindcă le e teamă de ce s-ar întâmpla în absenţa lor

Îmi e atât de dor uneori să mă rogi să-ţi citesc subtitrarea Să-ţi zâmbesc Să te las în aer

Obişnuiam să ascultăm Bowie până venea 41 şi prindeam locurile din spate

la roată se simte greutatea pământului, spuneai tu, acolo trebuie să simţi cât de bătrân trebuie să fie

Mi-aş fi întins coastele până aproape de un mal cald, unde mi-aş fi odihnit oasele

Pe insula asta se află copacul Câţiva copii îl visează şi până la crengi încep să se trezească

Tu te sprijini în mine aşchios şi tulbure, ca un pui de elefant Rătăcit

te-aş smulge din piele, cu tot cu solzi, până ce durerea m-ar leşina

Îl cunosc, domnişoară, vine mereu la magazinul meu Cândva i-am ţinut geaca

Căuta dârz mărunt de pâine şi tot smotocindu-se prin buzunare, a dispărut

Tristeţea dumneavoastră se simte de la pântec trebuie să fiţi o asistentă medicală

Unii copaci cresc de-a lungul caselor Am crezut întotdeauna că aşa am crescut noi doi

Că-n bluzele mele ar fi încăput toţi oamenii pe care cândva i-am văzut tu şi eu la un loc Toate cuvintele

În inventarul ăsta de fluturi au ieşit aproape treizeci, cred că mi-au zburat din cameră

Mi-ai lăsat cândva un bilet Era aproape căzut din cutia poştală

Nesemnat murdărit de nişte tălpi de bocanci Ştiam cât de tare ţi-a tremurat mâna cât l-ai scris

Afară

te-am văzut, erai odată în tramvai, m-ai văzut şi tu, geamul era aburit, ţi-am văzut doar degetele

te-am strigat erau geamurile tu n-ai spus nimic dar eu