despre uitare și orașe plutitoare

 

există o planetă deasupra lumii
în care oamenii se duc să moară
aprind o lumânare și o înfig în apa noroioasă
o undă portocalie gravitează în jurul  flăcărilor
 nimic mai liniștit pe planeta asta/ mâna mea o mângâie pe a ta
iar sunetul se propagă kilometri distanță într-o arie de mussorgsky
cu toate că oamenii ajung aici să moară mingile de golf nu contenesc să zboare
alambicat și să ajungă accidental pe pământ unde probabil se cuibăresc în copaci
oamenii râd și o iau de la capăt
mâna ta o mângâie pe a mea și te strig pe nume dar nu mai știi nici tu cine ești

nu-i nimic, spuneam, hai să mai aprindem o lumânare și am să îți dau un nou nume
și-o să pleci pe un cal și o să dai ocolul planetei ăsteia de trei ori
în șaizeci și nouă de zile o să mi te întorci acasă
transpirat extenuat și totuși cu un zâmbet neînțeles pe față
oferindu-mi un buchet de pământ

am să râd și am să zic, ce prostuț ești, Matei, nu știi tu
că numai orbii știu să se întoarcă doar acasă?
atâta apă aici și atâta aur
și tu îmi aduci pământ?

ai îmbătrânit, ai ochi mai mici și mâinile tale trebuie să își fi găsit echilibrul
ai încetat să tremuri și ai devenit aproape pictural
mustața ta turcească îți înconjoară fața
ești fericit și habar n-ai cine sunt

îți zic, te-am iubit cândva foarte mult, stăteam aici
credeam că am venit să murim dar de fapt așteptăm degeaba
femeile și-au trimis bărbații să caute o ieșire
ți-am auzit plânsul de la mile depărtare
sunetul înfundat vibra câteodată și zdruncina lumânările

ți-am luat pământul din pumn și n-am știut ce să fac cu el
așa că l-am mâncat împreună
l-am împărțit în fășii egale
ne-am cuibărit fiecare pe particica lui de fiord
unul în spatele celuilalt

ultimul lucru pe care mi-l voi aminti
va fi aria lui mussorgsky trecând ușor
printre fumul lumânărilor
și respirația greoaie a tuturor
neștiind nici ea cum să iasă de aici



 


 

-

voi lua lumină din palmele tale

şi am să traversez cu ea trei străzi pline de oameni

pe stânga şi pe dreapta

am mimat cu toţii grija şi am crezut că suntem pe rând Andrei Gorchakov 

lumina noastră ajungea rareori în tocul uşii unde trebuia să lase un semn mare 

de care să ne aducem aminte

aş vrea să ştiu totuşi azi după atâta timp 
de cine apăr lumina asta de ploaie sau de ochii tăi

de la ierusalim drumul înapoi se face într-un avion
în care trebuie să circule toate luminile date vreodată oamenilor
una lângă alta candelă lângă candelă
ca un banc de haiku-uri moarte

ți-am dus trupul pe brațe
de-a lungul Nilului și i-am întrebat pe toți oamenii
și nimeni n-a știut să-mi zică unde e inima lui
păsările îi palpau pielea și îl lăsau să plece

am zăcut cu brațul tău gol și mort lângă mine
noapte venea greu în deșert și era mai rece ca trupul tău
am urlat și ți-am cântat într-o limbă neștiută
nu te împușca, iubitule
am să fac cercuri cu arma ta în nisip
și în ele ne vom ascunde
arma o s-o ia Nilul în brațele lui și-o s-o ducă la inima lui

îți promit că în cercuri ca ăsta a stat și Dante când i-a fost frică
și nimic nu i s-a întâmplat prin el paradisul arăta ca o bulă de săpun
după moartea lui Beatrice Dante s-a sculat și și-a șters cercul
și a lăsat boala să vină după el

am încercat și nu pot altfel, așa suntem noi
poate că e nevoie să mai vină o inundație și totul să se ducă peste noi
dar până atunci vino lângă mine și hai să adormim pe nisipul ăsta rece
mâine dimineață o să căutăm o altă casă

(passepartout)

 -

unul din puținele momente de tăcere
barba ta era neobișnuit de lungă
gluga îți tăia sprâncenele și arătai ca un călugăr tibetan
totuși zâmbeai fără să îți dai seama și îmi priveai partea stângă a trupului
ca și cum ar fi fost prima oară
au trebuit câteva secunde să îți dai seama
te-ai întors și te-ai uitat în ochii mei și liniștea acoperise totul
așa că ai făcut o glumă despre holocaust și ai răsturnat cafeaua

localul se închidea am chemat taxiul
tot drumul ai privit taxatorul schimbându-și tariful
din când în când priveai spre geamul meu și ți se părea că toți copacii sunt cerșetori
mă gândeam și mă chinuiam să-ți răspund la întrebare
și nu știu de ce mi se pare că ești așa dificil
ești un om simplu și poate că trebuie doar să îți dezgheți frigiderul
și totul o să fie bine
o să scrii și mai bine decât atât și o să îți dai seama într-o zi
că sunt mai mult decât o femeie singură
care nu știe să danseze și nu a văzut filmele lui rithy pahn
poate că atunci o să îmi dai una din glugile tale și n-o să mă mai plouă
cât o să fugi în căutarea unui acoperiș

https://www.youtube.com/watch?v=DFX8g6chvzA

(de la o vreme)
pământul tot s-a strâns intr-o scobitură de genunchi

în căutarea eroului

noe construise o arcă și urcase în ea toate animalele pământului
ele l-au urmat și s-au așezat fiecare la locul său ca într-o cutie cumpărată
au ațipit ca la începutul lumii și încet au uitat cine sunt

la început pământul ne năștea pe toți
ne ținea în pumnul lui ca pe niște pui
când ne zbăteam ne strângea mai tare și dacă puteam să urlăm atunci puteam pleca

apa ne spăla și ne dădea femeilor de la rău care erau fericite să ne aibă
ne mângâiau capul și ne înveleau în cârpe
încet creșteam și ne uscam aripa de mamă brațele ni se lungeau de ușurime

arca era lungă făcută din copaci și mulți ieșeau ascuțiți ca niște coaste din el
animalele așteptau cuminți și râdeau în somn
și îl vedeau pe erou cântând pe stradă singur
eroul era gol și își acoperea trupul cu mâinile
apoi îl cuprindea spaima și începea să plângă

plânsul lui cutremura orașul și orașul plângea și el cu el
la fiecare cutremur oamenii se ascundeau în case și așteptau liniștea
ziua orașul se refăcea schelele picau peste el și îl umpleau de sânge

eroul s-a îmbrăcat în haine de cerșetor și a început să umble
păsările i se așezau pe umăr și el le zâmbea și le lăsa să plece
trebuie să fi mers așa de mult că într-o zi nimeni nu l-a mai văzut
pământul încetase să se cutremure și oamenii erau fericiți
creșteau unii în alții se întindeau și-și dădeau nume

totuși sufletul lor stătea în spate și parcă nu mai voia să meargă
curând oamenii n-au mai știut cum să facă sufletul să îi urmeze ca o umbră
așa că l-au lăsat și pe el să rătăcească la fel ca un câine părăsit

sufletele oamenilor au plecat împreună și au început să umble
păsările li se așezau pe umăr și sufletele zâmbeau și le lăsau să plece
cu toții au ajuns la un capăt o arcă lungă și verde, acoperită de păduri lipite una în alta
au urcat încet, sprijinindu-se în picioare
știau că eroul e peste mări și așteaptă
animalele le-au urmat ca pe ciobănași și s-au așezat fiecare în locul său ca-ntr-o cutie cumpărată
au ațipit împreună și au așteptat să uite cine sunt

se prea poate ca atunci când s-au pus în mișcare eroul să fi plâns din nou
de bucurie sau tristețe sau pur și simplu să fi plâns
știind că cineva și-a adus aminte

aproape că-mi doresc să fi deșirat toate zilele de așteptare
dintr-o singură legănătură, care s-ar fi dus aproape singură,
ca o apă, în prelungirea degetelor.  ea mi-ar fi spart timpul
și el ar fi sângerat cu capul plecat până la tine înapoi.