I used to make long speeches to you after you left. I used to talk to you all time, even when I was alone. I walked around for months talking to you.Now I don’t know what to say. It was easier when I just imagined you. I even imagined you talking back to me. We’d have long conversations, the two of us. It was almost like you were there. I could hear you. I could see you, smell you. I could hear your voice. Sometimes your voice would make me up. It would wake me up  in the middle of the night  just as if you were in the room with me. Then…it slowly faded. I couldn’t picture you anymore. I tried to talk out loud to you like I used to, but there was nothing there. I couldn’t hear you. Then…I just gave up.

Paris, Texas (1984), Wim Wenders

ne apropiem cu toții de un sfârșit

ne apropiem cu toții de sfârșit

capul sfârșitului e tare, ca o nucă bătrână

îl vom întoarce pe toate părțile și părțile lui se vor termina

atunci când murim se spune că trebuie să ne agățăm privirea de ceva viu

și să lăsăm ceva în el

ceva care se va deschide la auzul unei melodii de pe altă planetă

tata mă ține în spatele urechilor

îmi prind picioarele de el ca de niște garduri puternice

care-ar rezista unor vânturi boreale

aș vrea să închizi ochii puțin, spune

singurătatea noastră nu are nici ochi, nici oase

de asta pielea trebuie să caute câinește

un os care s-o țină în loc

s-o proptească de sine sau măcar

să-i promită că n-o s-o ia la vale

odată cu casele

odată cu pietrele apei

mama mă ține deasupra brațelor ei

căldurile corpurilor noastre se încolăcesc una pe cealaltă

aș vrea să ne privim așa cum suntem, spune

oamenii țin în ei foarte mult praf și foarte multe gâlme de nisip

pe care le dau afară când plâng

dar oamenii plâng prea puțin

și durerea lor rămâne înăuntru și se adună într-o coamă de portocală

când se închide lumina nimeni nu se gândește că ea nu poate reveni la loc

nici măcar ea nu se gândește că poate muri la un moment dat

totul e o mare pană de curent, gândesc ei, și adorm la gândul că somnul îi va aduce mai aproape

de stâlpii de telegraf și luminile romantizate ale mașinilor

când te apropii de sfârșit totul se duce la vale

mâinile tale tremură în bătaia vântului

casele alunecă dintr-un colț în altul, ca un cub rubik

ochii tăi nu se mai văd, pe brațul mamei nu mai bate căldura

și venele tuturor încep să semene între ele

cauți în toată agitația asta un singur lucru viu

de care să-ți agăți gândurile

dar toate lucrurile vii fug de lângă tine

căutând ceva mai viu de-atât

sfârșitul poate părea un aspirator de cameră de hotel

care aduce poezia la suprafață

sacul ei se umple de viață ca o pungă de aer

un banc de pești care înoată neștiut deasupra oceanului

acum că te-ai mutat într-o piele nouă

acum că te-ai mutat într-o piele nouă
mie mi s-au lipit genele între ele
apa mea și-a făcut un gol
trupului meu i s-a format o gaură
de mărimea unei șopârle

trăiesc într-o casă fără draperii
care face totul să arate ca o catedrală
aștept noaptea ca pe o ieșire din găoace
mă lipesc de-un perete desculț
și uneori încerc să-mi aduc aminte

visez că acopăr un pui de pește cu picioarele
el se sperie și nu vede prea bine
îmi simte piciorul cald și se lipește
asta facem cu toții, știi
gura reține căldura sfârcului care ne-a hrănit
ne-am cuibărit mai apoi orbește
în toate perechile de sâni care ne-au promis
că vor semăna căldură cu sufletul, nu cu palmele

dacă ne ținem minte, vreau să ne gândim unul la celălalt
ca la două planete foarte apropiate
care cândva aproape s-au confundat
mă gândesc la memorie ca la
căsuța colorată
și la dealul pe care ți le pun când îți testează miopia
tu rămâi nemișcat și incomod
în timp ce totul devine diform
casa ta începe să semene cu o săgeată
bărbatul rămâne o piele mișcătoare
femeia rămâne o piele mișcătoare

-

am visat că eram mică.
era foarte bine. aproape nu mă mai simţeam.
tot ce mă deranja era greutatea lumii.
ea apăsa pe mine, ca pe un buton îndesat bine în perete
şi-mi spunea, uite, acum că eşti, să nu uiţi de mine
fă-ţi un culcuş şi să nu cumva să te confunzi cu altcineva
un fir de praf sau o scamă
o să ţi se pară în regulă
şi o să pleci aşa
fără să-ţi dai seama

vei trăi cum ţi se pare ţie că trăieşte o scamă sau un fir de praf
şi totuşi câteodată poate noapte când o să mai dau câte o furtună ca să răcoresc pietrele
tu n-o să îţi găseşti locul niciunde, iar hainele or să te gâdile neobişnuit

vei aştepta să treacă furtuna şi să uiţi
îţi vei vedea de treburile casnice pe care crezi tu că le are o scamă sau un fir de praf
şi când o să îmbătrâneşti n-o să mai simţi nici furtunile, nici gâdilatul păturilor
o să dormi mai mult şi o să te gândeşti mai puţin
şi o să ţi se pară că eşti toate astea
şi în acelaşi timp nimic

te vei gândi
ce bine că sunt mică. aproape nu mă mai simt.

sub apă despărţirile sunt mult mai uşoare
peştii îşi întorc cozile şi înoată înapoi
pantofii nu se lovesc de pământ
hainele lui nu se mai aud
o linişte spaţială
în care totul să se întoarcă înapoi
aproape ca un bumerang
-









(painting by Andrea Wan) 

dacă rămâi până seara se aprind luminiţele 
şi poţi să stai pe sârmă şi să auzi muzica

şi ea se aude aşa ca nişte paşi
pe care îi face cineva când e foarte foarte linişte
şi nu vrea să trezească pe nimeni

dar tu trebuie să mergi mai departe
şi să nu spui la nimeni

 

-


din depărtare totul arată ca o scoică micuţă
rămasă fără acoperiş
m-am adunat în mine cât o unghie
de care mă scutur de frunze

vântul ne trage la margine şi ne ţinem braţele cu cleştii
să zburăm cu casele noastre

când moare unul dintre noi
i se întoarce scoica înăuntru
să ni-l amintim ca pe un anotimp, zic ei
aşa că mulţi dintre ei au căpătat acelaşi nume

la moartea copacilor
toţi se vor aşeza deasupra
cei mai mici în faţa celor mari
peste saci de sare şi nisip
ca în faţa katrinei

aproape teatral, cu toţii am deschis ochii
şi am simţit o frică artificială
ca un reflex medical

dar moartea oricărui lucru
aduce cu sine o lumină rotundă
nimic mai neobişnuit decât o ploaie de stele
în mijlocul deşertului