Karyn spunea atunci :

Pot să-ţi fac o poză? Numai una. N-am mai văzut pe nimeni stând pe banca asta până acum, cu excepţia păsărilor. Vreau să-mi aduc aminte de tine.

Batista domnului K.

- De ce plângeţi, domnişoară? Vreţi batista mea, domnişoară? Vă pot conduce eu acasă, domnişoară. Batista mea e caldă, să ştiţi. Am încălzit-o cu ambele mâini. Nu vă e frig? Eu n-am maşină, n-am nici măcar o bicicletă, dar vă pot da haina mea, care e de la mama şi mama era o femeie foarte friguroasă şi mi-a zis că poate face pe oricine fericit. Are şi cusătură frumoasă. Mi-aş dori să am pantofi la fel de călduţi. Sunt rupţi, vedeţi? În lateral. Şi azi, când a plouat, mi-am udat şosetele. Nimeni n-o să mă descalţe când o să ajung acasă. Nimeni n-o să-mi facă supa aceea. Nimeni n-o să dea drumul la gaze(deşi n-am centrală, sunt sărac), nimeni n-o să mă sărute, mirosind a mâncare caldă. N-o să simt niciun miros, domnişoară. Ba dimpotrivă. Nici n-am lumină. Mi-au tăiat-o acum o lună. De atunci, mănânc numai ceapă cu pâine, domnişoară. Ştiţi ce greu e? Vă rog, luaţi batista mea. Nu mi-am şters nasul cu ea până acum. Ştiam că cineva o să aibă nevoie mai multă de ea. Am două nuci în buzunar. Le-am găsit pe jos. Vreţi una? Am încălzit-o cu ambele mâini. Nu am ciocan, domnişoară, dar o sparg cu piciorul. Ba nu, am talpa murdară. Am să murdăresc nucile. Pot s-o sparg cu dinţii, domnişoară? Aşa mai făceam cu conservele pe care mi le trimitea vecina. Uitaţi, ce nucă frumoasă. Să ştiţi că nucile nu plâng, deşi sunt singure. Noi nu suntem singuri, domnişoară. Dumneavoastră vorbiţi cu mine. Sau eu cu dumneavoastră. Dar pentru că cineva vă dă batista dumnealui înseamnă că nu sunteţi singură deloc. Nucile sunt aşa de singure! Dacă nu le-ar sparge cineva cu dinţii nu ştiu ce s-ar întâmpla cu ele. Ş-apoi, în stomac, se întâlnesc cu alte nuci. Şi ce mai vorbesc ! Când eram mai mic şi mâncam numai nuci, îmi auzeam stomacul făcând în fel şi chip mai pe seară şi credeam că vorbesc nucile prea tare şi le mustram. Apoi tăceau. Şi începeau din nou. Ce nuci năzdrăvane! Domnişoară, vedeţi că râdeţi? Vedeţi? Of, nu vedeţi. O să vă aduc o oglindă. Staţi aici! Poate găsesc şi-o pasăre. Să nu plecaţi, da? Nu am altă haină, vă rog. Staţi aici. Să nu vă mişcaţi, că sunt multe scurgeri în marginea asta de bloc. Ş-apoi, o să vă plouă. Am să vă găsesc o oglindă imediat. Staţi aşa.

Chitaristul şi iubita lui care se uită pe Animal Planet.

Nu te uita. Nu te uita. Nu, uite, nici eu nu mă uit. Zău. Uite, am închis ochii. Mi-am pus o mână la ochi. Uite, şi cealaltă mână. Da? Nu e nevoie. Uite, o să plec aşa. Nu e nevoie să te uiţi. Nu îmi mai iau cămaşa. Nu mai am nevoie de ea. Şi nici de pantaloni. Uite. O să merg gol pe stradă. Or să mă claxoneze maşinile. Să ştii. Dar eu plec aşa. Uite, acum plec. O să scârţâie puţin parchetul. Aşa. Deschid uşa. O să-mi fie frig. O să sfârşesc ca fetiţa cu chibriturile. Nu ţi-e milă de mine?Cine o să-ţi mai spele vasele. Cine o să-ţi mai citească romane ruseşti?Cine o să-ţi mai povestească de Chaplin?Revoluţia franceză?Nu?Aş vrea să-ţi văd ochii. Ochii care mi-au văzut odată ochii. Dar ei nu se vor mai vedea vreodată. Se vor ascunde, ca zahărul de copii. Nu se vor mai căuta, nici măcar pentru un zâmbet. Şi dacă noi ne-am iubit, atunci şi cămăşile noastre s-au iubit. Şi copiii lor. Şi strănepoţii cămăşilor. De ce îi sileşti să nu se mai iubească? Nu se va mai naşte niciodată altă cămaşă de felul acesta. Tu le-ai ucis pe toate! Nemiloaso! O să rămâi cu perechile tale de pantofi. Dar şi pantofii tăi vor muri, pentru că i-au iubit odată pe ai mei. O să mergi în picioarele goale. Aşa cum mergeai cu ele pe nisip când am mers la 2 mai, când am găsit cazare mai ieftin. N-o să mai găseşti cazare ieftină. O să dormi pe plajă. Doamne. Nu vreau să dormi pe plajă. Nu vreau să rămâi fără pantofi. Nu vreau să te uiţi singură pe Animal Planet. Vreau să ne mai uităm odată.. Hai, încă odată, te rog! deschide ochii. Vai, te rog, fă asta! De dragul ciocolăţii cu mentă!Hai, mâna dreaptă, apoi cea stângă. Te rog, deschide ochii pentru ultima dată! Ne vom uita o singură dată. Şi poate mă laşi să te sărut. Şi promit că plec. Ba nu, vreau cornuleţe. Aaaa, şi să mă laşi să-ţi mai cânt odată la chitară. Şi să pictăm pereţii! Să uităm! Să ne amintim! Să visăm! Să fim! Să nu fim! Gata. Ba nu, ştii ce vreau? O, doamne, vreau să facem dragoste la mansardă.

Vai, unde mi-e capul?

În apusuri de dinozaur


şşi poate că sub ceştile de ceai fierbinte


te vedeam odată. dar erai atât de mic, Miercuri, încât mi te prindeai de pleoape
şi te închideai în somn ca o arcă
sau ca o aripă de lapte
şi eu mi te smulgeam de pe retină
prea Verde, prea crud, plutind
pe cavitatea aerului

cu jumătate de coastă
prinsă de şiret

te prindeau literele
şi mi te mâncau, Miercuri

dar tu te trezeai buimac
de pe jumătatea verde de pat
îţi cereai brusc capul
să pleci.

Taxiurilor Roşii.

; Tarifate, Pixelate,

Şi taxiurile visează
Când sunt roşii.

când se aprinde lumina, ele visează
Atât de fericite-şi deschid uşile
ca nişte tentacule

şi când ele visează
trec kilometric printre
blocurile chinezeşti

fac ocol printre Groapa Marianelor
nărăvaşele taxiuri

se mai întâmplă să
mai prindă libelule
pe parbriz
şi le plimbă în rondeluri de-a lungul pleoapelor

şi ele merg pe Ada Milea
şi-şi întind aripile
ca un World Trade Center
creaţionist

uneori
sunt atât de vii,
încât uiţi că ele merg
pe benzină, Aladine !

Memoriile unui Paratrăsnet.

[s ă taci ] .. Din urechile lui Paratrăsnet ieşeau în fiecare dimineaţă ferestre colorate, cu ramă roşie, pe care mama lui se chinuia teribil să le desprindă de pe pereţi şi să i le coasă la loc. Magazia lor era plină de cioburi şi fragmente de oglinzi sparte. De fiecare dată când intra acolo, El se speria de multitudinea de Eu-uri care se desprindeau din fiecare oglindă, şi îi era frică să facă vreun pas, pentru că ar fi putut să-şi spargă vreun Eu şi putea să moară oricând, măcinat de imagine. Uneori, de prea multă frică, îşi închidea ochii, aşa cum învăţase cândva de la bunicul lui, ceasornicarul, şi număra, în gând, până la cinci, şi-şi dorea atât de mult să se facă lumină, să dispară, să oprească cineva ferestrele din vâltoarea lor şi ele să nu mai devină oglinzi, dar nici geamuri, şi să se îndrepte cu toate în alte părţi, să zboare, să se facă picături de apă, cum văzuse în filme. Să nu mai viseze uşi. Uşi care dimineaţa se făceau geamuri, apoi după amiaza oglinzi, şi seara se spărgeau ca nişte valuri în mintea lui. Apoi îşi lua barca de hârtie şi se gândea că dacă valuri s-au spart în mintea lui, ar putea să audă chiar toată marea. Şi-ar putea chiar să cheme pescăruşii să se aşeze pe oglinzile lui. Dar şi ei s-ar fi născut tot din urechile lui, şi s-ar fi putut naşte cu ochi de sticlă. Mama lui spunea însă că nu ar putea exista păsări făcute din sticlă şi chiar dacă ar exista, ele n-ar zbura. A doua zi, toate oglinzile erau măzgălite cu păsări şchioape, cu ochii închişi, trişti, simulând o deschidere de aripă. Cu ciocul moale şi prea ascuţit, cu picioarele retezate de apă. Dar aceştia erau porumbei, pentru că Paratrăsnet nu văzuse niciodată cu adevărat pescăruşi, decât în poveştile mătuşii sale.

[Nu te mai juca cu oglinzile ! într-o zi, ai să te spargi rău de tot şi ai să te duci la spital şi or să te coasă, aşa cum îţi cos eu urechile.]

[Nu te mai juca cu oglinzile! într-o zi, ai să te spargi rău de tot şi ai să te duci la spital şi or să te coasă, aşa cum îţi cos eu urechile.]

Nu ştiu dacă asta e povestea mea sau a celui din spatele oglinzii. Mi-e frică să scriu la persoana I, pentru că nu ştiu cine sunt eu şi cine e el. Ştiu doar că sunt un Paratrăsnet şi îmi plac pescăruşii. Dar mama nu mă lasă să-i văd niciodată, de fapt, nu am ieşit niciodată din cutia asta ! Ciudat e că îmi amintesc totul despre tine.