[s ă taci ] .. Din urechile lui Paratrăsnet ieşeau în fiecare dimineaţă ferestre colorate, cu ramă roşie, pe care mama lui se chinuia teribil să le desprindă de pe pereţi şi să i le coasă la loc. Magazia lor era plină de cioburi şi fragmente de oglinzi sparte. De fiecare dată când intra acolo, El se speria de multitudinea de Eu-uri care se desprindeau din fiecare oglindă, şi îi era frică să facă vreun pas, pentru că ar fi putut să-şi spargă vreun Eu şi putea să moară oricând, măcinat de imagine. Uneori, de prea multă frică, îşi închidea ochii, aşa cum învăţase cândva de la bunicul lui, ceasornicarul, şi număra, în gând, până la cinci, şi-şi dorea atât de mult să se facă lumină, să dispară, să oprească cineva ferestrele din vâltoarea lor şi ele să nu mai devină oglinzi, dar nici geamuri, şi să se îndrepte cu toate în alte părţi, să zboare, să se facă picături de apă, cum văzuse în filme. Să nu mai viseze uşi. Uşi care dimineaţa se făceau geamuri, apoi după amiaza oglinzi, şi seara se spărgeau ca nişte valuri în mintea lui. Apoi îşi lua barca de hârtie şi se gândea că dacă valuri s-au spart în mintea lui, ar putea să audă chiar toată marea. Şi-ar putea chiar să cheme pescăruşii să se aşeze pe oglinzile lui. Dar şi ei s-ar fi născut tot din urechile lui, şi s-ar fi putut naşte cu ochi de sticlă. Mama lui spunea însă că nu ar putea exista păsări făcute din sticlă şi chiar dacă ar exista, ele n-ar zbura. A doua zi, toate oglinzile erau măzgălite cu păsări şchioape, cu ochii închişi, trişti, simulând o deschidere de aripă. Cu ciocul moale şi prea ascuţit, cu picioarele retezate de apă. Dar aceştia erau porumbei, pentru că Paratrăsnet nu văzuse niciodată cu adevărat pescăruşi, decât în poveştile mătuşii sale.
[Nu te mai juca cu oglinzile ! într-o zi, ai să te spargi rău de tot şi ai să te duci la spital şi or să te coasă, aşa cum îţi cos eu urechile.]
[Nu te mai juca cu oglinzile! într-o zi, ai să te spargi rău de tot şi ai să te duci la spital şi or să te coasă, aşa cum îţi cos eu urechile.]
Nu ştiu dacă asta e povestea mea sau a celui din spatele oglinzii. Mi-e frică să scriu la persoana I, pentru că nu ştiu cine sunt eu şi cine e el. Ştiu doar că sunt un Paratrăsnet şi îmi plac pescăruşii. Dar mama nu mă lasă să-i văd niciodată, de fapt, nu am ieşit niciodată din cutia asta ! Ciudat e că îmi amintesc totul despre tine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu