aKadele şi scrisori.

Duminică, 14 august 1991.

Dragă..
Nu.. Scumpă claviculă ..
Ah. Stimabilă..
Dragăumărstângador,

M-am hotărât să-ţi scriu o scrisoare. Nu fac asta atât de des, dar m-am pomenit cu veioza lipită de picioare. M-am uitat aşa mult la ea. Are nişte gândăcei pe ea, le-am văzut baza aripilor. Nu se mişcă şi nici n-ar putea să se urce pe mine. Cred că au orbit. Ţi-ai privit vreodată umbra în tavan? Eu n-am lumină în cameră, dar încerc mereu să mă privesc în ochi. Nu văd decât o emisferă mare-de-tot, care se clatină, încadrată de nişte degete. Mi-am zis că aşa arată toţi oamenii de fapt. Oglinzile sunt nişte creioane colorate. Dacă ne-ar arăta aşa cum suntem noi, de fapt, adică nişte umbre, nu le-ar cumpăra nimeni niciodată. De altfel, în dedesubtul pielii noastre, nu se află carne. Carnea nu e a noastră. Ea clipeşte din spatele nostru, am impresia că trăiesc la câţiva centimetri de trupul meu, nu ştiu exact câţi, dar pornesc din râul tălpii şi mă depărtez până înspre buze. Mă suprapun atât de bine cu trupul meu, încât nimeni n-ar băga de seamă că suntem doi. Seara, trebuie să intrăm în casă. Atunci se văd diferenţele. M-am privit odată într-un garaj şi şi şi m-am speriat şi s-a speriat şi el. Ne-am întors amândoi cu spatele şi ne-am arcuit venele una pe cealaltă, lovindu-ne aripile. Acum îţi scriu chinuit, mi se pune în faţă ca un animal flămând şi îmi ia toată lumina. Vei observa că unele cuvintele sunt lăbărţate..ori tăiate. Mi-e frică să mă uit. Cred că propoziţiile mele sunt deja tăiate. Pe măsură ce scriu, mă urmăreşte o dungă groasă, ca de pix curgând, care-mi acoperă cuvintele. Rămân câteva căciuliţe şi pe spatele paginii, în dosul ei alb, rămân urme ale lor. Au fost cândva născute. Au ieşit din alt trup, au urmărit linii de piele. Dacă există pentru fiecare cuvânt o umbră, aceea nu se suprapune cu ea, ci se află în spatele ei perfect întors la 11 grade, pe pagina următoare. Impregnări negricioase de sărut albastru. Noi nu suntem altceva decât nişte cuvinte negricioase, nişte animale burtoase care se-ntind pe nişte pagini şi tânjesc după atingeri. Am hotărât să-mi cumpăr multe perne cu sistem embrassing. Când îmbrăţişezi calorifere. Când îmbrăţişezi umerii copacilor. Când dansezi cu perdele. Vreau să visez mult, şi mi-am pus o găleată în faţa patului, ca să nu cumva să fugă şi să se întindă pe podea. În mijlocul unui vis, vreau să te sun şi să îţi spun toate numerele care-mi trec prin minte. Am hotărât să-ţi cumpăr zambile în fiecare dimineaţă şi să ţi le las pe balcon, când te duci să fumezi să le găseşti deja ofilite, obosite, întinse pe marginile pe care-ţi ţii tu coatele mereu. Am început să clipesc cu un ochi şi un coleg de serviciu mi-a spus că în ochiul meu se află un ochi mai mic şi un măr mai mare decât el. M-a întrebat dacă visez mere ori dacă am mâncat unul şi nu mi-a priit. N-am ştiut ce să-i răspund. Vreau să-mi desenez elefanţi pe marginea mea preferată de pat. Pe cealaltă, am să desenez o baltă şi-am să desenez broaşte râioase. Aşa le-am explicat copiilor de la etajul 2 de ce mi se umflă mereu parchetul, după ce mă întorc pe partea cealaltă. Mă joc de-a v-aţi ascunselea cu mobila mea şi o găsesc mereu în baie. Alteori, deschid frigiderul şi-mi găsesc câte-un deget aruncat prin partea cu brânzeturile. Mi-e dor de tine şi mă întreb dacă ai avut răbdare să citeşti până aici. Nu am ştiut niciodată să scriu o scrisoare. Mama mea era curajoasă şi îi trimitea mereu tatei, care mergea mereu la război, venea mereu cu o cască pe cap şi în scrisorile lui mereu se ascundea de după un copac şi auzea mulţi copii care strigau după mâncare. Am iubit atâtea lucruri, l-am iubit şi pe Dumnezeu.

Şi..

În continuare, am decis să culeg fiecare cuvânt care se aude la radio şi să-l modific aşa de rău încât nimeni să nu-l mai recunoască. Poate să devină însuşi copacul acela ciufulit din curtea şcolii, ori coada unui vrej de fasole. Am să-l prelungesc atât de tare, cu vocalele scoase în exterior, chinuit în cochilia lui. O să-şi întindă atât de nervos mânuţele să răzbată printre pereţi, ca o apă tulbure. Toată arta asta o să se scurgă în alte canale. Canalele lui Proust erau cele mai şmechere. Ele răsăreau printre firicelele de iarbă dinspre gene, înapoia pleoapelor, şerpuindu-se ca durerea de-a lungul şirei spinării. Se-ntindeau mereu sub piele, lipite de piele, fără capăt, gudurându-se ca nişte fire de păr de-a lungul unei aluniţe. Am să fac, aşadar, un canal prin care să se scurgă toate cuvintele astea. O să fie umbra mea cea de-a treia, după coama calului de mare şi talpa pescăruşului.

Am vrut să te fac umbra mea de-a patra, dar mi-am adus aminte că.. ţie nu-ţi plac numerele pare şi că.. niciun număr par n-a ştiut vreodată să zboare.

A ta. Cu-un-nume-care-începe-cu-Luni.