de pe un mal pe altul

-

19 Apr 2014, 6:13pm

e sfârșit de seară și de sâmbătă și de orice și oamenii se îmbracă frumos să plece la biserică și 

orice

eu sunt nespălată de ieri și nu-mi doresc nici să ies din casă nici să prind lumină

vreau doar să stau cu tine în seara asta. se poate?

-

you're missing so many beautiful things, child.

am început să uit atâtea lucruri, că-mi vine pur și simplu să le agăț de câte o piatră

și curtea mea s-ar umple de un morman de bolovani.

nimic de ieri nu mai locuiește aici

                                                           

I

această cameră nu îmi mai aparține
pereții ei au fost cândva mici și calzi ca tălpile mamei
am respirat împreună același aer și ne-am ținut în brațe pe frigurile năprasnice
care ne chirceau ca bobocii de flori
aici treceau printr-o prismă toate cântecele cocoșilor din cartier

aici ne-am ascultat și ne-am iubit infinit, ca șiragurile de mărgele
de la coadă la cap și de la cap la coadă
ca și cum deasupra și dedesubtul nostru
s-ar fi aflat saltele pufoase umplute cu aer

II

ești o căprioară rătăcită în jungla amazoniană, îmi spuneai


în această pădure amazoniană pielea începe să se topească de pe mine
de pe inima mea; picăturile cad ca niște comete pe pământ
și se afundă până ajung la căldură
nu îmi mai doresc nimic, îți spun
nu mai am nicio dorință pe pământ
m-am deschis prea mult, ca un cer atât de luminos
că a orbit toate animalele care l-au privit în ochi

nu mai vreau nici măcar să mă odihnesc
vreau să alerg până celulele mele se vor fi topit complet
și vor fi apărut altele în loc, pe nesimțite

I

aici a fost cândva casa mea
te priveam în ochi de dincolo de carnea mea
mușchii mei își deschideau pleoapele să te vadă mai bine
te știam ca un copil care îți recită toate capitalele lumii
dintr-un lat până la celălalt eram o apă limpede


ne-am terminat brusc ca două șine de cale ferată, cu ignoranța cu care
un bătrânel își amână moartea:
 am trecut prin urechile acului
fără să ne mai atingem vreun pic

II

peste pielea noastră veche a început să crească cel mai verde mușchi
aici păsările și animalele se opresc cu trupurile lor vechi sau noi
și stau să se odihnească

nimic de ieri nu mai locuiește aici

//

uneori suntem atât de goi încât

stomăcelele noastre pline de aer încep să se întindă ca arcurile

împunse de săgeți

căutând să agațe cu buricele degetelor ceva plin de care să se prindă

o scamă în zbor sau un puf de săpun

atunci când ne găsim orbește

ne ținem puțin în brațe

cu trupurile noastre plutitoare

ne întoarcem pe toate părțile și ne pupăm ca două amibe

până ne înghițim fără să vrem

din spațiu am părea că pur și simplu așa am fost dintotdeauna

unul din coama celuilalt

unul din aerul celuilalt

un ou complet și cald

ca o gâlmă de copac

noaptea ne-am desprinde unul de celălalt

din același accident

o ploaie de puf de păpădie ar cuprinde orașul

gurile de aerisire ale blocurilor nările copacilor

grătarele puse la intrările caloriferelor

galopând cu buricele degetelor

întunericul a acoperit stomacul balenei

întunericul a acoperit stomacul balenei

îmi legăn durerea din piept înainte și înapoi

ca un deget de copac în fața vântului

apa îmi ajunge până la pântec

o baltă în care se scaldă inundate lucruri

pe care le-am înghițit repede în mine și le-am ascuns de frig

fără să le privesc măcar în ochi

lucrurile și-au făcut curând umbre 

care se acoperă una pe cealaltă 

stau cu durerea mea la lumina unei lumânări 

afară vântul bate cu ciocanul și ne strivește marginile

bucăți din aer cad peste stomacul animalului ca niște pălării

stomacul animalului se curbează și le face loc

uneori ne rămân câteva crăpături prin care ne scoatem gurile de pește

respirăm aerul polar care ne ține în brațe

el se întinde ca o coamă de cal de-a lungul trupurilor noastre

steluțele de gheață pocnesc în apa caldă

și lasă o lumină slabă

mă deschid și durerea mea se deschide și ea cu tot cu piele

căldura iese din organismele noastre

ne facem ghemotoace de căldură cu palmele

apoi le aruncăm pe fundul apei

unde se adăpostesc timide în spatele pietrelor 

și ne așteaptă să revenim 

așa începe fiecare dimineață
îmi mut cântarul pe balcon,
în baie și bucătărie

obosesc cărându-l și uneori îmi vine să plâng
ca în fața unei arcade de lumânări

cu fiecare patrat de gresie am alt trup
o greutate nouă și alte gânduri

uneori simt că locuiesc pe marginea unui drum foarte abrupt
iar casa mea într-o bună zi s-ar lovi în drumul ei de alte case
ele s-ar împinge una în cealaltă și apoi s-ar opri pentru o vreme
până ce vântul s-ar liniști iar noi ne-am putea recupera trupurile lăsate
pe balcon, baie sau bucătărie