//

uneori suntem atât de goi încât

stomăcelele noastre pline de aer încep să se întindă ca arcurile

împunse de săgeți

căutând să agațe cu buricele degetelor ceva plin de care să se prindă

o scamă în zbor sau un puf de săpun

atunci când ne găsim orbește

ne ținem puțin în brațe

cu trupurile noastre plutitoare

ne întoarcem pe toate părțile și ne pupăm ca două amibe

până ne înghițim fără să vrem

din spațiu am părea că pur și simplu așa am fost dintotdeauna

unul din coama celuilalt

unul din aerul celuilalt

un ou complet și cald

ca o gâlmă de copac

noaptea ne-am desprinde unul de celălalt

din același accident

o ploaie de puf de păpădie ar cuprinde orașul

gurile de aerisire ale blocurilor nările copacilor

grătarele puse la intrările caloriferelor

galopând cu buricele degetelor

întunericul a acoperit stomacul balenei

întunericul a acoperit stomacul balenei

îmi legăn durerea din piept înainte și înapoi

ca un deget de copac în fața vântului

apa îmi ajunge până la pântec

o baltă în care se scaldă inundate lucruri

pe care le-am înghițit repede în mine și le-am ascuns de frig

fără să le privesc măcar în ochi

lucrurile și-au făcut curând umbre 

care se acoperă una pe cealaltă 

stau cu durerea mea la lumina unei lumânări 

afară vântul bate cu ciocanul și ne strivește marginile

bucăți din aer cad peste stomacul animalului ca niște pălării

stomacul animalului se curbează și le face loc

uneori ne rămân câteva crăpături prin care ne scoatem gurile de pește

respirăm aerul polar care ne ține în brațe

el se întinde ca o coamă de cal de-a lungul trupurilor noastre

steluțele de gheață pocnesc în apa caldă

și lasă o lumină slabă

mă deschid și durerea mea se deschide și ea cu tot cu piele

căldura iese din organismele noastre

ne facem ghemotoace de căldură cu palmele

apoi le aruncăm pe fundul apei

unde se adăpostesc timide în spatele pietrelor 

și ne așteaptă să revenim 

așa începe fiecare dimineață
îmi mut cântarul pe balcon,
în baie și bucătărie

obosesc cărându-l și uneori îmi vine să plâng
ca în fața unei arcade de lumânări

cu fiecare patrat de gresie am alt trup
o greutate nouă și alte gânduri

uneori simt că locuiesc pe marginea unui drum foarte abrupt
iar casa mea într-o bună zi s-ar lovi în drumul ei de alte case
ele s-ar împinge una în cealaltă și apoi s-ar opri pentru o vreme
până ce vântul s-ar liniști iar noi ne-am putea recupera trupurile lăsate
pe balcon, baie sau bucătărie

I used to make long speeches to you after you left. I used to talk to you all time, even when I was alone. I walked around for months talking to you.Now I don’t know what to say. It was easier when I just imagined you. I even imagined you talking back to me. We’d have long conversations, the two of us. It was almost like you were there. I could hear you. I could see you, smell you. I could hear your voice. Sometimes your voice would make me up. It would wake me up  in the middle of the night  just as if you were in the room with me. Then…it slowly faded. I couldn’t picture you anymore. I tried to talk out loud to you like I used to, but there was nothing there. I couldn’t hear you. Then…I just gave up.

Paris, Texas (1984), Wim Wenders

ne apropiem cu toții de un sfârșit

ne apropiem cu toții de sfârșit

capul sfârșitului e tare, ca o nucă bătrână

îl vom întoarce pe toate părțile și părțile lui se vor termina

atunci când murim se spune că trebuie să ne agățăm privirea de ceva viu

și să lăsăm ceva în el

ceva care se va deschide la auzul unei melodii de pe altă planetă

tata mă ține în spatele urechilor

îmi prind picioarele de el ca de niște garduri puternice

care-ar rezista unor vânturi boreale

aș vrea să închizi ochii puțin, spune

singurătatea noastră nu are nici ochi, nici oase

de asta pielea trebuie să caute câinește

un os care s-o țină în loc

s-o proptească de sine sau măcar

să-i promită că n-o s-o ia la vale

odată cu casele

odată cu pietrele apei

mama mă ține deasupra brațelor ei

căldurile corpurilor noastre se încolăcesc una pe cealaltă

aș vrea să ne privim așa cum suntem, spune

oamenii țin în ei foarte mult praf și foarte multe gâlme de nisip

pe care le dau afară când plâng

dar oamenii plâng prea puțin

și durerea lor rămâne înăuntru și se adună într-o coamă de portocală

când se închide lumina nimeni nu se gândește că ea nu poate reveni la loc

nici măcar ea nu se gândește că poate muri la un moment dat

totul e o mare pană de curent, gândesc ei, și adorm la gândul că somnul îi va aduce mai aproape

de stâlpii de telegraf și luminile romantizate ale mașinilor

când te apropii de sfârșit totul se duce la vale

mâinile tale tremură în bătaia vântului

casele alunecă dintr-un colț în altul, ca un cub rubik

ochii tăi nu se mai văd, pe brațul mamei nu mai bate căldura

și venele tuturor încep să semene între ele

cauți în toată agitația asta un singur lucru viu

de care să-ți agăți gândurile

dar toate lucrurile vii fug de lângă tine

căutând ceva mai viu de-atât

sfârșitul poate părea un aspirator de cameră de hotel

care aduce poezia la suprafață

sacul ei se umple de viață ca o pungă de aer

un banc de pești care înoată neștiut deasupra oceanului

acum că te-ai mutat într-o piele nouă

acum că te-ai mutat într-o piele nouă
mie mi s-au lipit genele între ele
apa mea și-a făcut un gol
trupului meu i s-a format o gaură
de mărimea unei șopârle

trăiesc într-o casă fără draperii
care face totul să arate ca o catedrală
aștept noaptea ca pe o ieșire din găoace
mă lipesc de-un perete desculț
și uneori încerc să-mi aduc aminte

visez că acopăr un pui de pește cu picioarele
el se sperie și nu vede prea bine
îmi simte piciorul cald și se lipește
asta facem cu toții, știi
gura reține căldura sfârcului care ne-a hrănit
ne-am cuibărit mai apoi orbește
în toate perechile de sâni care ne-au promis
că vor semăna căldură cu sufletul, nu cu palmele

dacă ne ținem minte, vreau să ne gândim unul la celălalt
ca la două planete foarte apropiate
care cândva aproape s-au confundat
mă gândesc la memorie ca la
căsuța colorată
și la dealul pe care ți le pun când îți testează miopia
tu rămâi nemișcat și incomod
în timp ce totul devine diform
casa ta începe să semene cu o săgeată
bărbatul rămâne o piele mișcătoare
femeia rămâne o piele mișcătoare

-

am visat că eram mică.
era foarte bine. aproape nu mă mai simţeam.
tot ce mă deranja era greutatea lumii.
ea apăsa pe mine, ca pe un buton îndesat bine în perete
şi-mi spunea, uite, acum că eşti, să nu uiţi de mine
fă-ţi un culcuş şi să nu cumva să te confunzi cu altcineva
un fir de praf sau o scamă
o să ţi se pară în regulă
şi o să pleci aşa
fără să-ţi dai seama

vei trăi cum ţi se pare ţie că trăieşte o scamă sau un fir de praf
şi totuşi câteodată poate noapte când o să mai dau câte o furtună ca să răcoresc pietrele
tu n-o să îţi găseşti locul niciunde, iar hainele or să te gâdile neobişnuit

vei aştepta să treacă furtuna şi să uiţi
îţi vei vedea de treburile casnice pe care crezi tu că le are o scamă sau un fir de praf
şi când o să îmbătrâneşti n-o să mai simţi nici furtunile, nici gâdilatul păturilor
o să dormi mai mult şi o să te gândeşti mai puţin
şi o să ţi se pară că eşti toate astea
şi în acelaşi timp nimic

te vei gândi
ce bine că sunt mică. aproape nu mă mai simt.