Evanghelia după pescăruşi.

Deşi tu eşti orb şi eu sunt o jupâneasă tristă, ne miroase cafeaua la fel. Până şi ceasul ne ticăie la fel. Ne-a fost mereu frică să traversăm strada. N-am vrut să plecăm niciodată, unul spre celălalt, de teamă că o să ne pierdem pe drum. Uneori, mi se face atât de dor de tine, dar ăsta e un lucru atât de absurd. Nu ştiu cum te trezeşti tu dimineaţa, pe ce parte dormi. Cum îţi miroase părul. Cum bei vinul. Cum fumezi. Cum te enervezi. Cum mi-ai spune să plec. Eu ţi-aş scrie. Ţi-aş spune tot ce am spus fără rost altcuiva, crezând că face parte din tine. Nu ne-am cunoaşte numele, data naşterii. Sau poate că le-am cunoaşte, dar niciodată nu ne-am spune adevărul. Ne-am minţi frumos, cum se mint cuplurile bătrâne. Ne-am ghemui într-o canapea veche, mi-ai repara pick-up-ul, am vărsa îngheţată pe tricourile noastre bune, am asculta R.E.M, am merge la supermarketuri şi am dărâma rafturile, am vorbi frumos unul despre celălalt, ne-am iubi, dar nu ne-am spune-o niciodată. Am uita mereu omleta pe foc. Am râde necontrolat, ne-am privi îndelung, cum se privesc oamenii care se cunosc de-o viaţă. Ne-am cumpăra jaluzele colorate, ai râde de nasul meu, aş râde de genunchii tăi, cu toate astea însă nu ne-am înţelege niciodată unul pe celălalt.

Şi să ţi se spună că n-ai voie să ieşi din cutie! Am traversat strada.
Aştept. Şi chiar dacă nu o să-mi spui la mulţi ani, o să ştiu. O să ştii. Ia-ţi haina aia pe tine şi nu-ţi mai uita mănuşile pe geam. O să ningă la noapte. Şi când o să aluneci pe zăpadă, o să te gândeşti că ce rău e că nu ai de cine te sprijini într-o marţi seara ca asta. Şi cât de ciufulit ai fi rămas, dragule.

Nu vreau să mă semnez.

The Red , The Fly and The Camel

Ceea ce există cu adevărat
Nu se vede
Decât cu spatele

Bunica spunea că fiecare bunică trebuie să aibă un ochi la spate
Şi că oameni sunt pe jumătate ciclopi
Dar ăsta e un lucru bun
Pentru că ochiul lor e roşu
Şi roşul e o culoare frumoasă
Care se asortează cu pielea

Dar asta ar fi păcat
Pentru că muştele n-ar avea ochi, ci ar avea triunghiuri

Dar dacă bunicile te văd, eu de ce nu te pot vedea?
Atât de tare am nevoie de mâinile tale


*În decursul scrierii acestei postări au fost vătămate două fire de păr şi numai o cămilă, pentru că restul cămilelor s-au dus să cumpere haşiş. Îmi pare rău pentru ele, erau două cămile verzi, semănau cu nişte capre din profil şi când deschideau gura deveneau frigidere. Alergau în zig-zag şi nu ştiau să-l pronunţe pe D. Sinele se pune?*

Dinspre galaxie, cu drag

chiar acum nu Julien tu îmi cumperi becuri în fiecare săptămână tu cel care nu are niciodată lapte în frigider cel care refuză să ia albastru de metil cu urechile pe spate alimentarele au rămas fără curent Julien mă gândesc să-ţi bat la uşa apartamentului ştiu că o să scârţâie podeaua când ai să te-ndrepţi în pijamalele tale bune să deschizi la uşă o să-ţi iei un halat, o să îi scoţi bateriile ceasului de pe noptieră şi-o să numărăm în gând maşinile nu o să ningă astă seară deşi mi-ar fi plăcut ultima dată mi-au îngheţat claviculele când îmi plimbam ninsoarea pe umerii tăi erai aşa de rece Julien îţi îngheţau câteva degete de la picioare aveai aceiaşi converşi Julien ne chinuiam să îi spunem podului să plece acum aş putea să sun soneria e chiar aici uite aş putea să apăs discret o să aud un tiiiiit şi apoi aş putea să plec nu-i aşa discret apăs pe clanţă ba nu sun la sonerie odată de două ori apari tu nu aveai decât nişte boxeri pe tine mi-ai zis să intru mi-ai făcut un ceai oh nu trebuia să te deranjezi oh! ceai de mentă! am răcit de fapt Julien,dragule, ( ce serios ce degete încordate ce buze stricte) Julien nu puteam să plec fără să mă plimb cu tine când s-au ars becurile pe stradă dar am făcut asta Julien am făcut tot traseul în mintea mea atât de lung atât de greoi acum suntem chiar la final trebuie să mă îmbrăţişezi să-mi zici nu pleca camera mea se va umple de becuri o să-mi vopsesc frigiderul o să-mi scot toţi magneţii de la tine o să mă joc de-a v-aţi ascunselea şi de-a bombardamentul cu pisicile eu am să te sărut pe frunte am să-ţi trimit vederi îmbibate în cafea din galaxia colerică a macilor va ninge fără mine va ploua fără mine se va face dimineaţă ne vom spăla amândoi pe faţă prosoapele vor pica pe jos la fel de uşor ca altădată se va auzi radioul se vor auzi ţipete de la etajul doi ce înseamnă să pleci cum să faci două emoticonuri să se uite unul în ochii celuilalt?

tu trebuia să înţelegi
că eu sunt o pasăre


o pasăre care nu ştia să apese butonul de la sonerie

în sprâncene 44

Scuză "nu eu
ci anti-umbrela mea
simpatizează elfii "

pe Lipscani în spatele maşinii de spălat Ziduri în apa minerală în unele buze în unele coapse pe coama cailor şi a umbrelelor roşii în antebraţul anti-braţului de pasăre mereu în spate niciodată în faţă exhaustiv lobul urechii mereu alte ziduri în Proust în vectori în sprâncene 44

în ochiul tău în ochiul meu între noi dintre noi mereu în noi alte ziduri mereu altele aliniate ca nişte soldaţi împuşcă-mă să-mi cadă braţul singur şi el e un zid aiurea mă doare anti-iubirea asta mereu în spate niciodată în faţă noi naştem ziduri ca să ne dărâmăm unul pe altul ca şi cum nu ne-am fi de ajuns şi însuşi corpul ne reneagă încearcă să te mişti numai aşteaptă

ne regăsim în cărămizi suntem absurzi nu ne-am putea regăsi în libelule am putea zbura dar noi nu ne iubim decât pe noi înşine

ATUNCIsă scrii despre poem că este o cărămidă

sau despre cărămidă că este un poem


eu a ta sunt, aşa se cuvine

Gotham Lullaby.

Intro -
Dacă
elefanţii ar zbura
elefanţilor le-ar zbura aluniţele
ca ţiglele de pe casă
şi aripile l-ar sufoca pe bietul elefant,
şi sufletul i-ar fugi
înspăimântat

. [ Dacă întradevăr te-am iubit, atunci te-am iubit aşa, cum iubeam eu bateriile de la telecomandă. Le rupeam cu tot cu siguranţe. Şi le lăsam să curgă în sertare. Sau perdelele mătuşii, cele roşii. Te-am iubit fără aripi. Dacă te-aş fi iubit cu ele, mi-ar fi zburat aluniţele.]

acum nu mai

Broaştele ţestoase se iubesc duminica?

Le spuneam elefanţilor :

Am renunţat O să mă refugiez în porumbei şi frunze de tei La revedere Dragul Meu Nu mi-a făcut plăcere să te iubesc Mi-e parcă mai bine aici jos Mă trage curentul Şi după ce mă trage se ia E naşpa să te tragă curentul Şi apoi nu-mi place nici să stau fără lumină Dar aici jos e destulă O să-ţi dau cămaşa înapoi Nu am nevoie de dizolvant Şi nici de resturi de cafea Îmi pare rău că nu mi-am cumpărat un geam nou E naşpa să stai fără jaluzele Te văd vecinii când râzi E ca şi cum ţi-ar zice Eşti goală şi nu eşti frumoasă când eşti goală acoperă-te cu ceva Nu-mi plac elefanţii şi Mi-am dat seama că nici caii Cu toate astea îmi place mirosul de vanilie E ceva ciudat Cred că am murit Verifică şi tu Dacă mai miroase a ars Să nu ţi se pară ciudat Mie aşa îmi place să stau cu căciula pe cap Ca şi cum ai avea creioane în lobul urechii Ca şi cum ar face ski nişte elefanţi peste Coastele tale Dragul Meu eşti tare trist cred că nu ţi-au priit femeile Că şi femeile sunt şi ele elefanţi nişte mameloane zburătoare Din comedia franceză zău şi n-au rochii frumoase Sunt nişte amatoare nici nu ştiu să-şi lege şireturile se împiedică în groapa Marianelor Şi ajung ca peştii sub ghilotina lui Robespierre Nu mi-a priit macul la stomac ştiam eu că nu trebuia să-ţi iubesc mâinile e ceva ciudat aici Credeam că s-a stins becul Credeam că au venit Dar se pare că am rămas tot aici Ce nefericire O să îmi aprind lumânări cancerigene şi-o să mănânc pricomigdale Până o să vină un elefant să mă dea afară şi o să-i zic Calcă-mă, nefericitule, dar mai întâi mănâncă-mi şobolanii Aşa mi-l imaginam eu pe Dionis cocoţat pe timp ca pânzele de păianjen Şi mă gândeam Oare omul ăsta nu a dat niciodată cu mătura? Nici eu nu ştiu bată-mă norocul nu ştiu nici să fac cafea Cred că eşti tristă Josephino Nici nu ţi-am zis La Revedere cum le ziceam damelor când luau trenul La Revedere Ciuboţico La Revedere Miţura La mulţi ani Mişule Să nu mai mănânci bomboane cu mentă Da' ele zău n-aveau batistă văd că tu ai Dacă dai din ea Promit că-ţi trimit o scrisoare Dar nu ţi-o trimit ţie Ci mi-o trimit mie şi promit că o să-mi cumpăr îngheţată pe trupul tău N-o să te superi Tu eşti făcută Pentru asta Nu-i nimic Nu te grăbi Închide aragazul

Karyn spunea atunci :

Pot să-ţi fac o poză? Numai una. N-am mai văzut pe nimeni stând pe banca asta până acum, cu excepţia păsărilor. Vreau să-mi aduc aminte de tine.

Batista domnului K.

- De ce plângeţi, domnişoară? Vreţi batista mea, domnişoară? Vă pot conduce eu acasă, domnişoară. Batista mea e caldă, să ştiţi. Am încălzit-o cu ambele mâini. Nu vă e frig? Eu n-am maşină, n-am nici măcar o bicicletă, dar vă pot da haina mea, care e de la mama şi mama era o femeie foarte friguroasă şi mi-a zis că poate face pe oricine fericit. Are şi cusătură frumoasă. Mi-aş dori să am pantofi la fel de călduţi. Sunt rupţi, vedeţi? În lateral. Şi azi, când a plouat, mi-am udat şosetele. Nimeni n-o să mă descalţe când o să ajung acasă. Nimeni n-o să-mi facă supa aceea. Nimeni n-o să dea drumul la gaze(deşi n-am centrală, sunt sărac), nimeni n-o să mă sărute, mirosind a mâncare caldă. N-o să simt niciun miros, domnişoară. Ba dimpotrivă. Nici n-am lumină. Mi-au tăiat-o acum o lună. De atunci, mănânc numai ceapă cu pâine, domnişoară. Ştiţi ce greu e? Vă rog, luaţi batista mea. Nu mi-am şters nasul cu ea până acum. Ştiam că cineva o să aibă nevoie mai multă de ea. Am două nuci în buzunar. Le-am găsit pe jos. Vreţi una? Am încălzit-o cu ambele mâini. Nu am ciocan, domnişoară, dar o sparg cu piciorul. Ba nu, am talpa murdară. Am să murdăresc nucile. Pot s-o sparg cu dinţii, domnişoară? Aşa mai făceam cu conservele pe care mi le trimitea vecina. Uitaţi, ce nucă frumoasă. Să ştiţi că nucile nu plâng, deşi sunt singure. Noi nu suntem singuri, domnişoară. Dumneavoastră vorbiţi cu mine. Sau eu cu dumneavoastră. Dar pentru că cineva vă dă batista dumnealui înseamnă că nu sunteţi singură deloc. Nucile sunt aşa de singure! Dacă nu le-ar sparge cineva cu dinţii nu ştiu ce s-ar întâmpla cu ele. Ş-apoi, în stomac, se întâlnesc cu alte nuci. Şi ce mai vorbesc ! Când eram mai mic şi mâncam numai nuci, îmi auzeam stomacul făcând în fel şi chip mai pe seară şi credeam că vorbesc nucile prea tare şi le mustram. Apoi tăceau. Şi începeau din nou. Ce nuci năzdrăvane! Domnişoară, vedeţi că râdeţi? Vedeţi? Of, nu vedeţi. O să vă aduc o oglindă. Staţi aici! Poate găsesc şi-o pasăre. Să nu plecaţi, da? Nu am altă haină, vă rog. Staţi aici. Să nu vă mişcaţi, că sunt multe scurgeri în marginea asta de bloc. Ş-apoi, o să vă plouă. Am să vă găsesc o oglindă imediat. Staţi aşa.

Chitaristul şi iubita lui care se uită pe Animal Planet.

Nu te uita. Nu te uita. Nu, uite, nici eu nu mă uit. Zău. Uite, am închis ochii. Mi-am pus o mână la ochi. Uite, şi cealaltă mână. Da? Nu e nevoie. Uite, o să plec aşa. Nu e nevoie să te uiţi. Nu îmi mai iau cămaşa. Nu mai am nevoie de ea. Şi nici de pantaloni. Uite. O să merg gol pe stradă. Or să mă claxoneze maşinile. Să ştii. Dar eu plec aşa. Uite, acum plec. O să scârţâie puţin parchetul. Aşa. Deschid uşa. O să-mi fie frig. O să sfârşesc ca fetiţa cu chibriturile. Nu ţi-e milă de mine?Cine o să-ţi mai spele vasele. Cine o să-ţi mai citească romane ruseşti?Cine o să-ţi mai povestească de Chaplin?Revoluţia franceză?Nu?Aş vrea să-ţi văd ochii. Ochii care mi-au văzut odată ochii. Dar ei nu se vor mai vedea vreodată. Se vor ascunde, ca zahărul de copii. Nu se vor mai căuta, nici măcar pentru un zâmbet. Şi dacă noi ne-am iubit, atunci şi cămăşile noastre s-au iubit. Şi copiii lor. Şi strănepoţii cămăşilor. De ce îi sileşti să nu se mai iubească? Nu se va mai naşte niciodată altă cămaşă de felul acesta. Tu le-ai ucis pe toate! Nemiloaso! O să rămâi cu perechile tale de pantofi. Dar şi pantofii tăi vor muri, pentru că i-au iubit odată pe ai mei. O să mergi în picioarele goale. Aşa cum mergeai cu ele pe nisip când am mers la 2 mai, când am găsit cazare mai ieftin. N-o să mai găseşti cazare ieftină. O să dormi pe plajă. Doamne. Nu vreau să dormi pe plajă. Nu vreau să rămâi fără pantofi. Nu vreau să te uiţi singură pe Animal Planet. Vreau să ne mai uităm odată.. Hai, încă odată, te rog! deschide ochii. Vai, te rog, fă asta! De dragul ciocolăţii cu mentă!Hai, mâna dreaptă, apoi cea stângă. Te rog, deschide ochii pentru ultima dată! Ne vom uita o singură dată. Şi poate mă laşi să te sărut. Şi promit că plec. Ba nu, vreau cornuleţe. Aaaa, şi să mă laşi să-ţi mai cânt odată la chitară. Şi să pictăm pereţii! Să uităm! Să ne amintim! Să visăm! Să fim! Să nu fim! Gata. Ba nu, ştii ce vreau? O, doamne, vreau să facem dragoste la mansardă.

Vai, unde mi-e capul?

În apusuri de dinozaur


şşi poate că sub ceştile de ceai fierbinte


te vedeam odată. dar erai atât de mic, Miercuri, încât mi te prindeai de pleoape
şi te închideai în somn ca o arcă
sau ca o aripă de lapte
şi eu mi te smulgeam de pe retină
prea Verde, prea crud, plutind
pe cavitatea aerului

cu jumătate de coastă
prinsă de şiret

te prindeau literele
şi mi te mâncau, Miercuri

dar tu te trezeai buimac
de pe jumătatea verde de pat
îţi cereai brusc capul
să pleci.

Taxiurilor Roşii.

; Tarifate, Pixelate,

Şi taxiurile visează
Când sunt roşii.

când se aprinde lumina, ele visează
Atât de fericite-şi deschid uşile
ca nişte tentacule

şi când ele visează
trec kilometric printre
blocurile chinezeşti

fac ocol printre Groapa Marianelor
nărăvaşele taxiuri

se mai întâmplă să
mai prindă libelule
pe parbriz
şi le plimbă în rondeluri de-a lungul pleoapelor

şi ele merg pe Ada Milea
şi-şi întind aripile
ca un World Trade Center
creaţionist

uneori
sunt atât de vii,
încât uiţi că ele merg
pe benzină, Aladine !

Memoriile unui Paratrăsnet.

[s ă taci ] .. Din urechile lui Paratrăsnet ieşeau în fiecare dimineaţă ferestre colorate, cu ramă roşie, pe care mama lui se chinuia teribil să le desprindă de pe pereţi şi să i le coasă la loc. Magazia lor era plină de cioburi şi fragmente de oglinzi sparte. De fiecare dată când intra acolo, El se speria de multitudinea de Eu-uri care se desprindeau din fiecare oglindă, şi îi era frică să facă vreun pas, pentru că ar fi putut să-şi spargă vreun Eu şi putea să moară oricând, măcinat de imagine. Uneori, de prea multă frică, îşi închidea ochii, aşa cum învăţase cândva de la bunicul lui, ceasornicarul, şi număra, în gând, până la cinci, şi-şi dorea atât de mult să se facă lumină, să dispară, să oprească cineva ferestrele din vâltoarea lor şi ele să nu mai devină oglinzi, dar nici geamuri, şi să se îndrepte cu toate în alte părţi, să zboare, să se facă picături de apă, cum văzuse în filme. Să nu mai viseze uşi. Uşi care dimineaţa se făceau geamuri, apoi după amiaza oglinzi, şi seara se spărgeau ca nişte valuri în mintea lui. Apoi îşi lua barca de hârtie şi se gândea că dacă valuri s-au spart în mintea lui, ar putea să audă chiar toată marea. Şi-ar putea chiar să cheme pescăruşii să se aşeze pe oglinzile lui. Dar şi ei s-ar fi născut tot din urechile lui, şi s-ar fi putut naşte cu ochi de sticlă. Mama lui spunea însă că nu ar putea exista păsări făcute din sticlă şi chiar dacă ar exista, ele n-ar zbura. A doua zi, toate oglinzile erau măzgălite cu păsări şchioape, cu ochii închişi, trişti, simulând o deschidere de aripă. Cu ciocul moale şi prea ascuţit, cu picioarele retezate de apă. Dar aceştia erau porumbei, pentru că Paratrăsnet nu văzuse niciodată cu adevărat pescăruşi, decât în poveştile mătuşii sale.

[Nu te mai juca cu oglinzile ! într-o zi, ai să te spargi rău de tot şi ai să te duci la spital şi or să te coasă, aşa cum îţi cos eu urechile.]

[Nu te mai juca cu oglinzile! într-o zi, ai să te spargi rău de tot şi ai să te duci la spital şi or să te coasă, aşa cum îţi cos eu urechile.]

Nu ştiu dacă asta e povestea mea sau a celui din spatele oglinzii. Mi-e frică să scriu la persoana I, pentru că nu ştiu cine sunt eu şi cine e el. Ştiu doar că sunt un Paratrăsnet şi îmi plac pescăruşii. Dar mama nu mă lasă să-i văd niciodată, de fapt, nu am ieşit niciodată din cutia asta ! Ciudat e că îmi amintesc totul despre tine.