-

Aş vrea să existe un rai, spuneai, un rai în care să nu mai plouă

Ştiu eu că de sus, de unde vin norii, de acolo vine tristeţea şi se lasă pe frunţile oamenilor

În raiul ăsta nici micul dejun al lui Alan n-ar mai fi aşa zgomotos

El n-ar mai fi Alan ci ar fi doar o prelungire a unui Alan mai vechi ce şi-a pierdut roşeaţa obrajilor

Uite, în rai mi-aş putea îndesa camera, ca într-un vagon, ştiind că nimeni nu s-ar supăra

Vor fi oameni amabili ce vor face acelaşi lucru ca şi mine bucuroşi că vor scăpa de ploaie

Îţi promit personajule te voi lua şi pe tine cu mine

Ştiu bine că vântul o să mi te zboare cu meridianele Cu planetele cu bolţile copacilor

Poate că într-o ploaie ne vom întâlni tu şi eu În aproapierea toamnei

Tu vei avea un cap în minus şi eu o pălărie pe care să-mi sprijin braţele, aproape sigur

Că ne-am văzut şi în altă parte

-

Te-am văzut, erai odată pe mijlocul trotuarului Îţi căutai ochelarii Eram în tramvai plecam spre casă

Ţi-aş fi spus, iartă-mă, ştiu că nu ţi-am mai scris, obişnuieşti şi acum să pleci de acasă cu brelocul de la mine

A fost o iarnă lungă, Karyn, iarna nu mai izbutesc să te mai simt

E ca şi cum frigul ăsta nenorocit mi-ar amorţi simţurile

Dimineaţa zâmbesc ca un condamnat la moarte Aproape putred Şi totuşi viu Ca şi cum aş aştepta

E ciudat poate şi muştele aşteaptă Ele rareori pleacă fără să se întoarcă

Cred eu că oamenii rămân într-un loc fiindcă le e teamă de ce s-ar întâmpla în absenţa lor

Îmi e atât de dor uneori să mă rogi să-ţi citesc subtitrarea Să-ţi zâmbesc Să te las în aer

Obişnuiam să ascultăm Bowie până venea 41 şi prindeam locurile din spate

la roată se simte greutatea pământului, spuneai tu, acolo trebuie să simţi cât de bătrân trebuie să fie

Mi-aş fi întins coastele până aproape de un mal cald, unde mi-aş fi odihnit oasele

Pe insula asta se află copacul Câţiva copii îl visează şi până la crengi încep să se trezească

Tu te sprijini în mine aşchios şi tulbure, ca un pui de elefant Rătăcit

te-aş smulge din piele, cu tot cu solzi, până ce durerea m-ar leşina

Îl cunosc, domnişoară, vine mereu la magazinul meu Cândva i-am ţinut geaca

Căuta dârz mărunt de pâine şi tot smotocindu-se prin buzunare, a dispărut

Tristeţea dumneavoastră se simte de la pântec trebuie să fiţi o asistentă medicală

Unii copaci cresc de-a lungul caselor Am crezut întotdeauna că aşa am crescut noi doi

Că-n bluzele mele ar fi încăput toţi oamenii pe care cândva i-am văzut tu şi eu la un loc Toate cuvintele

În inventarul ăsta de fluturi au ieşit aproape treizeci, cred că mi-au zburat din cameră

Mi-ai lăsat cândva un bilet Era aproape căzut din cutia poştală

Nesemnat murdărit de nişte tălpi de bocanci Ştiam cât de tare ţi-a tremurat mâna cât l-ai scris

Afară

te-am văzut, erai odată în tramvai, m-ai văzut şi tu, geamul era aburit, ţi-am văzut doar degetele

te-am strigat erau geamurile tu n-ai spus nimic dar eu

Regatul meu pentru o fereastră închisă pe dinafară

Căci dacă te închid pe dinafară ca pe fobii Eu nu te voi privi în ochi
Dărâm apele ce ţi se tulbură pe pleoapă ca o clădire

Se spunea că dinainte de dezastru ei au văzut ceva limpede, mai limpede decât o navă
Ea s-a mişcat repede, ca un câine, şi s-a ascuns undeva în spatele scaunului

Îţi strigă Adio văzului apoi se aşează cu toţii la masă

N-ai şti niciodată cât de întuneric poate fi întunericul până nu eşti întunericul însuşi
Vei înţelege poate de ce am ales să fug din el, să îmi înşir demonii pe preş, ca pe trene
Din alergătura copacului au zburat câteva păsări altele şi-au făcut cuib în genunchi

Dacă te-ai fi aşezat langă mine am fi părut nişte sume de umeri pe care se plimbă cuvintele
Din fereastra ta ar fi ieşit un soldat pe care l-aş fi închis repede, până să îi iasă picioarele
Nu te-am lăsat să-mi arăţi niciodată cât de întuneric e la tine
Spuneai că dacă ai face-o ai fi nevoit să îţi cauţi un spaţiu mai încăpător şi pentru mine şi pentru el
Căci întunericul ar fi ieşit la iveală ca o cutie a pandorei

- şi truman ce.ar fi spus acum?

ca atunci când m.am dus şi ţi-am aprins o lumânare de ziua ta luasem orice mormânt la întâmplare şi am stat acolo câteva ore nimeni n-a ştiut că mă rog pentru tine şi atunci nimeni n-a ştiut cine murise de fapt importat era că nu mi se mai aprindea bricheta cea galbenă şi dacă-ţi aduci bine aminte în ziua aia leagănele erau neobişnuit de înalte şi în faţa mea nu era aprinsă nicio lumină de bloc m-am întors acasă erau mătuşa şi mama acasă şi se chinuiau să vopsească ouăle roşii nu puteam să-mi scot din minte bătrânica aia de la intrare în cimitir ştii mi-a dat o lumânare încălzită în mâini şi a plecat acasă şi mai târziu ploaia de la episcopie până acasă toţii cunoscuţii ăia strigându-se amestecându-se în maşini să nu prindă grindina mi-am tot imaginat că aşa ai vrut tu să fie să te plouă până la tine acasă

one

- " Aşa cum tace un bătrân marinar
şi spaimele vechi se joacă într-însul,
închise ca sub gratii tremurătoare, în colivii."

- R.M. Rlk.

***

acoperişul încă n-a căzut, mamă.
mi-e bine. supravieţuiesc între rilke şi tonele de caiete. adorm pe hârtii deseori. şi mi se face frig în mijlocul nopţii. visez toate ciudăţeniile de care fugeam odată. ştii, îmi povesteai cândva de omul acela care a început să meargă cu spatele ca să-şi aducă aminte. singurul adevăr din ecuaţia asta este că nu există niciodată un copac care să te trezească.

îţi scriu dintr-o cameră îngustă de tot. e atât de întuneric încât nu-mi pot da seama ce culoare au pereţii ei. ştiu doar că pe pereţi se simte doar lumina calculatorului. şi aud doar tastele care-mi trosnesc printre degete.

am început să vorbesc cu Big C. inevitabil, m-a pus să jur că n-o să îţi spun de asta. cred că surzesc şi orbesc simultan, dar el spune că sunt doar un copil încăpăţânat. mi se zbate un singur ochi, stângul. ştiu că tu aveai o explicaţie pentru orice lucru de genul ăsta. poate că încet moare o pasăre, şi mi se zbate cu pleoape cu tot.

- aveam noi un nuc la ţară. şi bunica spunea că dacă există copaci blestemaţi, cu siguranţă aceia sunt nuci. fiindcă sunt păcătoşi. am visat mulţi copii care se urcau în copacul ăla care ni se agăţa de gard, cu crengile. cu timpul, tata le-a tăiat pe toate. deşi bunica spunea că pe ea n-o deranjează. şi-ntr-o zi l-a tăiat un om de peste drum. spunea că o să crească până la cer.

copiii care reuşeau să urce pe spinarea copacului îşi prindeau bine coapsele de măduva lui şi începeau să smulgă nuci verzi din crengile mai împovărate. de acolo, priveau uliţa fantezist, până seara. apoi se dădeau jos şi rămâneau cu verzeala pe degete. n-am văzut zbor de fluture în ochii lor.

dacă mă visez copil, mă visez departe de tine. şi distanţa noastră creşte aşa cum creşte spinarea copacului tăiat. în sus, sus de tot, până se izbeşte de ceva ascuţit.

aici acoperişurile toate seamănă cu nişte palme
de porumbel

- 11 apr. 1997

// a drowning

- cum se răsuceşte o artă poetică în sine

sau moartea unui fluture fără cap

galopând din gol în gol în aer, fără sens. te-ai lovit însă de pereţii vasului în care te ţineam închisă. tu ai încercat să te zbaţi şi te auzeam uneori. dar nu făceam nimic. te priveam cum stăteai goală, cu trupul inert. şi cum îţi bătea pieptul alert, ca unui soldat. mult timp am crezut că nu eşti acolo decât să mă sâcâi, să îmi distrugi ochii. ai reuşit, într-un final. m-ai zgâriat de multe ori, fiindcă ţi-era teamă c-o să te las să mori acolo, în frig, că n-am să mai înţep cutia aia în fiecare lună. şi chiar dacă ai simţit că rămâi fără aer, nu ai încetat niciodată să crezi c-o să te scot de acolo, ca un pui rătăcit de mamă. te ridicai în picioare şi mă priveai drept în ochi, cum fac animalele nefericite.

într-o dimineaţă nu ai mai fost.

mi-a fost teamă să mai privesc înăuntrul borcanului.

speram c-o să mă inunde un miros de mortăciune şi măcar o să te privesc acolo, zăcând, aşa cum o făceai zilnic.

aş fi vrut să îţi arăt, aşa cum o făceau avioanele pe cer, cum îţi croisei drum prin mine.

se spune că unui copil trist îi este încredinţat un fluture, pe care trebuie să-l păzească. şi oricât de mult i-ar zbura în ureche, nu trebuie să îl plesnească sau să îl închidă într-un borcan. asta, pentru ceilalţi fluturi e o ruşine, iar copilul va rămâne palid pe vecie. foarte puţini puşti apucă să îşi privească fluturele în ochi cât încă le mai bate inima. se spune că atunci ceva le face inima să le sară din piept şi să fugă într-un piept de pasăre.

acum nici măcar nu îmi mai aduc aminte când am făcut asta ultima oară, tu şi eu

-- povestea orbirii.

-for we are built, trained, conditioned to disappear

ea nu ar fi ştiut niciodată ce s-a întâmplat. s-ar fi culcuşit în patul ei cu păsări călătoare, şi n-ar fi visat nimic. chiar dacă luminiţele oraşului nu au strălucit niciodată prea tare, se ştia că animalul înghite tot în cale. că spulberă fiecare semafor în viteză, cu tălpile ascuţite. niciun cotlon n-a rămas intact după ce animalul l-a privit cu atenţie. unii dintre ei spuneau că odată ce îl priveşti în ochi, vezi un înger. totuşi, coarnele lui păreau să se mărească pe măsură ce îşi înteţea fuga, şi pulpele-i ieşeau în afară, mişcându-şi muşchii ca nişte porumbei. au crezut mult timp că se hrăneşte cu păsări fără aripi, şi că în stomacul lui încep să se zbată fără putere. deseori i se întrezăreau prin piele ciocuri micuţe de pui fără mamă, aşa cum se vede mânzul în uterul iepei.

în dimineaţa lui patru nimic nu se schimbase. nimeni nu văzuse nimic. oameni din est se grăbeau să ajungă în vest şi invers. animalul cândva zbura deasupra tuturor internatelor şi dărâma uneori ţiglele acoperişurilor în viteză. acum îşi rănise ambele aripi şi nu mai putea să se mişte decât cu ghearele. lumea părea să se micşoreze odată cu cerul de amiază, să se închidă în jos şi să se adâncească în pământ.

abia după mult prea mult timp oamenii au început să se ferească de el, aruncându-i cu tot felul de obiecte în chip, de la cuţite la ghivece, chei, sticle de apă. în curând, hipogriful a început să nu se mai ferească şi nimeni nu se mai temea de el. unii oameni treceau nestingheriţi pe lângă el, fără vreun fel de reacţie. unii spuneau deseori, pe la colţuri, că animalul se micşorează şi moare. în curând, a devenit un soi de fantomă a oraşului, care se mişca greoi, ca o pasăre bolnavă, incapabilă să zboare.

orice dispariţie are ceva ciudat în felul în care îşi mişcă trupul.

animalul a dispărut într-o zi de tot. se spune că a vizitat-o înainte. şi că în ochii lui ea a văzut ceva sticlos şi rece. şi nu i-a mai vorbit. în curând, a uitat că i-a vorbit vreodată, aşa cum se uită rugăciunile din copilărie. animalul se spune că ar fi fugit pe geam atunci. şi că în ciocnirea aceea, şi-a distrus ochii.

poate că încă mai rătăceşte, sperând să îi mai vadă ochii. dar ea acum nici măcar nu ştie ce s-a întâmplat.

--

Joel : Wait.

Clementine : Why?

Joel : I don't know. Just wait .. for a while.